Din arhivele Christian Classics Etheric Library (CCEL). O experiență uimitoare!

http://www.ccel.org/b/bede/history/htm/ix.xi.htm#ix.xi.

Mulțumiri lui Joan Carles Vidal pentru că ne-a adus în atenție această experiență. Notă către website-ul CCEL: Toate cărțile de pe acest server sunt considerate a fi pe domeniul public, dacă nu este specificat altfel. Se pot copia în orice scop. În afara Statelor Unite, a se verifica legile locale privind copywrite-ul.

Descrierea experientei:

Este vorba despre o persoană din provincia de nord-est a Angliei care s-a ridicat din morți, și a povestit multe lucruri pe care le-a văzut, unele de temut, și altele la care se poate spera. [Circ. 696 A.D.]

La acea vreme s-a scris în Marea Britanie despre un miracol memorabil; un Bărbat care a fost mort, și-a revenit la viață și a povestit lucruri fantastice pe care le-a văzut; pe unele dintre acestea am considerat potrivit să le descriu aici.

Era un gospodar din zonă, pe numele lui Incuneningum, care ducea o viață evlavioasă, împreună cu toți ai casei lui. Acest om s-a îmbolnăvit, și pe zi ce trecea starea lui se agrava tot mai tare, și a murit undeva la orele serii; dar în zori a revenit la viață, s-a ridicat dintr-o dată, toți cei care-l privegheau au fugit îngroziți, a rămas doar soția lui care-l iubea foarte mult, dar și ea tremura și era speriată.

Iar el, încercând s-o liniștească i-a spus ”Nu te teme, căci eu de-acum am fost sculat din moartea în care am fost cuprins, și mi s-a permis să trăiesc din nou printre oameni; totuși, de-acum încolo nu mai trebuie să-mi duc viața așa cum am fost obișnuit, ci într-un mod foarte diferit”. Apoi s-a ridicat imediat și s-a dus la oratoriul din orășel, și a continuat să se roage până în ziua de azi. Imediat și-a împărțit tot ce avea - în trei părți; o parte pentru soția lui, o parte pentru copii, iar a treia parte, care era a lui, a donat-o la săraci.

Nu mult după aceea, fiind eliberat de grijile acestei lumi, a venit la mânăstirea Mailors, care este aproape închisă din cauza râului Tweed, și s-au făcut locuri de locuit prin bunăvoința starețului, și aici a rămas până în ziua în care a murit, într-o stare de căință permanentă, așa încât deși era tăcut, se vedea pe el și pe viața lui că a văzut multe lucruri fie de temut, fie de râvnit, ascunse de restul lumii.

Astfel a povestit ce a văzut. ”Cel care m-a condus era cuprins de lumină și purta haine strălucitoare, și am mers în tăcere, așa cum mi se părea mie, spre răsăritul soarelui de vară. Și cum mergeam, am ajuns într-o vale adâncă și infinită; era în stânga noastră, și dintr-o parte ieșeau flăcări furioase, iar cealaltă parte era măturată de zăpezi năpraznice și grindină. Ambele părți erau pline cu suflete de oameni ce păreau a fi aruncați dintr-o parte în alta de o furtună violentă; căci atunci când nu mai puteau îndura căldura arzătoare, sufletele nefericite săreau direct în frigul acela mortal; și pentru că nu-și găseau odihnă nici acolo, săreau înapoi în mijlocul flăcărilor eterne. În timp ce nenumărate spirite deformate erau torturate în acest du-te-vino chinuitor cât vedeam cu ochii, fără nicio clipă de odihnă, am început să mă gândesc că probabil aici este Iadul, despre ale cărui chinuri de nesuportat auzisem adesea.

Ghidul meu, care mergea înaintea mea, a răspuns gândului meu și a zis ”Nu gândi asta, pentru că acesta nu este Iadul care crezi tu că este”

M-a condus treptat mai departe, eram îngrozit de acea priveliște groaznică, și dintr-o dată am văzut că locul dinaintea noastră începe să devină din ce în ce mai întunecat, și plin cu umbre. Când am intrat în locul acela, umbrele deveneau treptat atât de dense încât nu mai vedeam nimic altceva, decât întuneric și forma și îmbrăcămintea celui care mă conducea. Cum mergeam noi prin umbrele nopții, dintr-o dată au apărut în fața noastră flăcări hidoase ce urcau dintr-o groapă mare și se întorceau de unde au venit. Odată ajuns acolo, ghidul meu a dispărut brusc, și m-a lăsat singur în mijlocul acelui întuneric înfiorător. Cum masele acelea de foc urcau și coborau în capătul abisului fără întrerupere, am observat că în vârfurile flăcărilor erau suflete de oameni care erau catapultați ca scânteile. Mai mult decât atât, ieșea o duhoare de nedescris care a cuprins tot întunericul.

Stând acolo foarte mult timp, îngrozit și neștiind ce să fac, încotro să mă duc, sau ce mă așteaptă, dintr-o dată am auzit din spate sunetul unei lamentări gălăgioase, și în același timp un râs zgomotos, ca al unei mulțimi care-și insultă prizonierii. Când zgomotul a devenit clar, am văzut o mulțime de duhuri rele târând cinci suflete de oameni care plângeau și urlau în întuneric, și în același timp se veseleau și râdeau. Printre acele suflete am putut observa un tip tuns ca un funcționar, un laic și o Femeie. Spiritele rele care i-au târât până acolo, au coborât în mijlocul groapei aprinse; Și pe măsură ce coborau, nu mai puteam distinge între lamentările oamenilor și râsul diavolilor, dar încă aveam un sunet ciudat în urechi.

În acest timp, unele dintre spiritele întunecate au urcat din abisul arzător, și s-au grăbit să mă înconjoare, încercau să mă sufoce cu flăcările zgomotoase ce le ieșeau pe gură și pe nări; erau foarte amenințători cu cleștii lor de foc, și totuși n-au îndrăznit să mă atingă, deși mă terorizau.

Fiind înconjurat pe toate părțile de dușmani și umbre ale întunericului, și căutând cu privirea un ajutor, o salvare, a apărut în spatele meu, din direcția din care venisem, strălucirea unei stele în mijlocul întunericului, crescând din ce în ce mai mare pe măsură ce se apropia de mine, și când a ajuns aproape, toate acele spirite malițioase ce amenințau că mă vor duce departe, s-au dispersat.

Cel care le-a pus pe fugă era același, cel care mă ghidase înainte; el s-a întors spre dreapta și a început să mă conducă spre răsăritul soarelui de iarnă, și în scurt timp am ieșit din întuneric, intrând într-o atmosferă de lumină clară. În timp ce mă ghida în lumina deschisă, am văzut un zid mare în fața noastră, ce părea a fi nemărginit, atât în înălțime, cât și în lățime.

Mă întrebam de ce mergeam în sus pe zid, nu vedeam nicio ușă, nicio fereastră, nicio cale de ascensiune. Dar pe măsură ce ne apropiam de vârf, am văzut o câmpie mare și frumoasă, din care ieșeau miresme de flori atât de dulci încât au risipit imediat duhoarea îngrozitoare din cuptorul întunericului. Atât de minunată era lumina ce umplea tot acest spațiu, încât depășea frumusețea luminii de răsărit și de amiază. Pe acest câmp erau nenumărați oameni îmbrăcați în alb, și multe locuri care bucurau mulțimile. Cum mă conducea prin mulțimea aceea fericită, am început să mă gândesc că poate aici este împărăția Raiului, despre care auzisem adesea. El mi-a răspuns gândului, spunând ” Nu, aici nu este împărăția Raiului, cum crezi tu”.

Pe măsură ce treceam pe lângă castelurile acelor spirite binecuvântate și înaintam, vedeam în fața mea o lumină mult mai frumoasă decât înainte, și auzeam sunete mai dulci de cântări, și miresme mult mai minunate decât înainte, astfel că ce mă impresionase înainte, părea acum nesemnificativ; chiar și strălucirea minunată a câmpului înflorit părea mică și meschină în comparație cu ce era aici. Când am început să sper că vom intra în locul acela încântător, ghidul meu s-a oprit brusc, și, întorcându-se pe loc, m-a condus pe drumul de pe care veniserăm.

Pe drum, când am ajuns la acele castele vesele ale spiritelor îmbrăcate în alb, mi-a spus ”Știi ce sunt toate acelea pe care le-ai văzut?” Am răspuns ”Nu”, apoi a spus ”Acea vale îngrozitoare cu foc și gheață este locul în care sunt pedepsite sufletele celor care au amânat să-și mărturisească și să-și răscumpere păcatele, dar care au făcut-o și s-au pocăit înainte de a muri; pentru că dacă s-au pocăit chiar și în ziua morții, vor fi primiți în Împărăția Cerurilor la ziua judecății; mulți sunt ajutați înainte de ziua judecății, prin rugăciunile celor vii, prin milostenie și post, și mai ales prin participarea la Liturghii. Aceea este gura Iadului, și oricine cade în Iad va rămâne acolo pentru veșnicie.

Locul acela înflorit, în care ai văzut oameni veseli și luminoși, este locul în care ajung cei care au făcut fapte bune, dar nu sunt atât de perfecți încât să merite sa intre imediat în Împărăția Raiului; totuși, în ziua Judecății cu toții îl vor privi pe Christos și vor intra în bucuriile împărăției Sale, iar cei care sunt desăvârșiți în cuvânt, faptă și gând, de îndată ce-și părăsesc trupurile - ajung în Împărăția Cerurilor - locul acela minunat pe care l-ai văzut. Cât despre tine, care acum trebuie să te întorci în corp și să trăiești din nou printre oameni, dacă îți vei examina cu atenție acțiunile, și vei persevera în felul în care-ți duci viața, și îți vei cumpăta cuvintele în spiritul binelui și al simplității, după moarte vei avea locul tău printre aceste suflete binecuvântate pe care le-ai văzut. Căci atunci când am plecat de lângă tine, asta am făcut: am cercetat unde este locul tău”. Când mi-a spus asta, eu am respins ideea de a mă întoarce în trup, pentru că eram fascinat de dulceața și frumusețea locului, și de cei care erau acolo. Cu toate acestea, nu am îndrăznit să-i spun nimic ghidului, și dintr-o dată m-am trezit că trăiesc din nou în trup.

Ei bine, despre toate aceste lucruri, acest om al lui Dumnezeu nu le-a povestit celor leneși care-și trăiau viețile fără să le pese de Dumnezeu, ci numai acelora care erau preocupați de focurile iadului și dulceața Raiului. Lângă chilia sa locuia un călugăr teolog eminent, ale cărui fapte bune erau demne de povestirea sa: acesta încă trăiește, duce o viață de pustnic în Irlanda, și mănâncă numai pâine uscată și apă.

Acesta adesea mergea la acel om, și întrebându-l mult, a aflat despre lucrurile pe care le văzuse în afara corpului, și așa am ajuns și noi în posesia tuturor acelor detalii. Despre viziunile lui i-a mai povestit și regelui Aldfrid, un om foarte învățat, care, impresionat de tot ce auzise, a fost și el admis în acea mânăstire, și mai apoi tuns în monahism. Respectivul rege, ori de câte ori venea în acele locuri, mergea la omul acela să-i asculte povestirile. Pe vremea aceea preotul egumen Ethelwald, un om trezit, cu viață evlavioasă, conducea acea mânăstire. În prezent este episcop al Bisericii din Lindisfarne, și duce o viață demnă de titlul său.

El a locuit puțin mai departe de mânăstire, unde slujea prin rugăciune continuă. Locul în care locuia era pe malul râului, iar el adesea făcea pocăință rostind psalmi sau rugăciuni în râu, stând nemișcat în timp ce apa îl lovea până la mijloc, ba chiar până la gât. Și când se întorcea la țărm, niciodată nu-și dădea hainele ude jos de pe el, ci le lăsa să se usuce pe corp. Iarna se izbeau de el bucăți de gheață, și oamenii se minunau de el, și-i spuneau ”Frate Drythelm (căci acesta era numele lui), ce minune că poți îndura așa frig și gheață”, iar el răspundea simplu, căci era un om simplu și sobru, ”Am văzut eu friguri mai aspre”, iar când spuneau ”Ne minunăm de tine că alegi să urmezi căi atât de aspre ale abstinentei”, el răspundea ”Am văzut lucruri mai rele de-atât”. Și astfel, până în ziua chemării sale la cer, în dorința sa neobosită de a-și găsi fericirea în Rai, și-a supus trupul bătrân la post și abstinență, și i-a îndrumat pe mulți la mântuire, prin povețe și exemplu personal.