Descrierea experientei:

La jumătatea lui aprilie 1989, într-o duminică, mă întorceam de la un târg spre resortul unde eram cazat. Conduceam mașina și mă gândeam că e o zi frumoasă de primăvară, privind cum încep să crească frunzele în copaci. Vremea era frumoasă, erau în jur de 29 de grade. Conduceam spre nord pe autostradă. La radio era o melodie frumoasă (deși niciodată nu am reușit să-mi amintesc ce melodie era) și eram bucuros că mă duc acasă după o zi grea de muncă la târg. Trebuia să fiu cavaler de onoare la nunta unui prieten bun în acel week-end, dar șeful meu nu mi-a dat liber. Eram dezamăgit că nu pot merge la nuntă să fiu alături de prietenul meu, dar am fost aproape de el cu gândul toată ziua. În timp ce conduceam, mă gândeam că trebuie să fie momentul recepției la nuntă, și mă întrebam cum a decurs slujba. Am văzut o mașină apropiindu-se de autostradă, (o autostradă cu două benzi separate), venind dinspre vest pe un drum de pământ. Am văzut cum mașina a traversat benzile de trafic spre sud și a trecut prin mediană, apropiindu-se de semnul de stop care reglementa traficul pe acel drum mic, oprindu-se înainte de a continua să traverseze benzile de trafic spre nord.

Privind înapoi, mi-am dat seama că mașina nu a oprit la semnul de stop înainte de a traversa benzile de trafic spre sud. În loc să se oprească la stop înainte de a traversa benzile de trafic spre nord, pe unde treceam eu, mașina a trecut de stop direct în mașina mea.

Analizând experiența, e ciudat cum se alterează percepțiile într-o stare de stres. Mintea mea a văzut mașina ca fiind un Lincoln de oraș mare din anii 70 (eu conduceam o mașină mult mai mică). Analizând motivul acestei percepții greșite, (mașina nu era de fapt una mare, ci mai degrabă un Oldsmobile de dimensiune medie din mijlocul anilor '80), mi-am dat seama că mașina era atât de aproape, încât mintea mea o transformase într-un model mare.

Mi-am amintit totuși corect culoarea. Era verde.

Totul s-a încetinit la modul slow motion. Am spus sau am gândit un cuvânt urât. Încă cred că l-am spus, dar având în vedere ce repede s-a derulat totul, cred că mintea gândea atât de repede încât am crezut că am spus acel cuvânt urât.

Îmi amintesc că am tras în spate schimbătorul de viteză cu mâna dreaptă (era o mașină automată, dar ca majoritatea mașinilor americane, acea mișcare făcea ca transmisia să schimbe într-o viteză mai mică atunci când viteza devenea potrivită pentru acest lucru). În același timp, am întors volanul brusc spre stânga, (deoarece mașina verde se deplasa de la stânga mea spre dreapta). Îmi amintesc că mă gândeam: ”Dacă aș reuși să lovesc mașina în axul din spate, s-ar roti pe axul din față și se va îndepărta din calea mea, și poate că vom supraviețui toți (bătrânul care conducea mașina și bătrâna din locul din dreapta, pe care o vedeam clar). Mintea mea a procesat imaginea lor într-o mașină care se învârtește pe axul din față, apoi a procesat imaginea lor într-o mașină lovită direct în mijloc, la ușa pasagerului, cu mașina mea.

Îmi amintesc că nu a fost niciun sunet în afară de vânt. Mă gândeam ”Ce ciudat, unde e vânt?”. Mi-am zis ”Ok, nu se va auzi niciun sunet până nu ajung să se lovească mașinile”. Apoi m-am întrebat de ce nu se întoarce mașina mea. Trăsesem de volan stânga, dar nu se întâmpla nimic. Am ajuns la un punct în care mi-am dat seama (în timp ce mașinile se apropiau una de cealaltă) că nu puteam face absolut nimic să schimb cursul acelui eveniment. Eram acolo și urma să se întâmple. A fost pentru prima dată în viața mea (și ultima) când am avut o astfel de revelație.

Vedeam oamenii din cealaltă mașină apropiindu-se din ce în ce mai mult, întâi câțiva metri, apoi centimetri. Bărbatul privea înainte prin parbriz, iar femeia era ușor întoarsă spre el și mi se părea că îi vorbea. Ținea un mic radio cu tranzistori în mâna dreaptă, aproape de urechea dreaptă. Mă gândeam ”Nu am mai văzut genul ăsta de radio de prin anii 1971”. Apoi s-a produs impactul (și categoric am auzit sunetul impactului) și nu am mai văzut oamenii din mașina cealaltă din cauza aburului ce ieșea din radiatorul mașinii mele. Îmi amintesc că am știut că asta se întâmplă. Mașina mea a început să se rotească ușor spre vest. Nu vedeam nimic din cauza aburului, și-mi amintesc că-mi spuneam ”Tot ce mai lipsește acum e să dea un tir în noi, doamne ce m-aș distra”. Apoi am calculat că vântul venea din vest și, fiindcă mașina mea se rotea de la nord spre vest, am concluzionat că, imediat ce ar fi ajuns să fie orientată spre sud-vest, aburul probabil că nu-mi va mai bloca vederea. Desigur, când mașina s-a rotit spre sud-vest, aburul a fost dus de vânt din raza mea de vedere, și vedeam autostrada din direcția din care venisem. Îmi amintesc că mi-am zis ”Doamne, am noroc că n-a dat un tir în noi!” Apoi mașina s-a oprit.

Când mi-am dat seama că s-a oprit mașina mi-am spus ”Trebuie să ies de aici”. Mi-am aplecat capul și am ajuns cu bărbia la piept, apoi am auzit un sunet pufăit (singurul fel în care-l pot descrie este ca sunetul pe care îl faci atunci când îți ții buza inferioară blocată în spatele dinților superiori și suflând buza înapoi în poziția normală... un pufăit) M-am simțit de parcă aș fi fost pufăit, ca și cum aș fi fost o salivă suflată printr-un pai. Am auzit și AM SIMȚIT pufăitul.

Stăteam în șezut (în lipsa unui cuvânt mai bun, înălțimea era oarecum potrivită și păream să fiu, în general, în poziție verticală față de restul lumii) lângă ușa șoferului din mașina mea. M-am uitat la tipul care stătea acolo și m-am gândit: ”Hei, ăsta sunt eu și sunt cam distrus. Nu foarte rău totuși, nu pare că ceva mi-ar fi fost smuls din corp, totul pare să fie la locul lui, dar sunt mort.” (Am lucrat într-o cameră mortuară timp de aproximativ un an și jumătate și eram destul de familiarizat cu corpurile și cum arată ele atunci când nu mai au viață).

Atunci am auzit o voce în spatele meu și m-am întors. Acolo, în picioare (tot în lipsa unei descrieri mai potrivite) erau două prietene de-ale mele care muriseră într-un accident de mașină în 1983. Erau împreună când au murit (ceea ce era normal, pentru că cele două au fost mereu de nedespărțit), și noi trei am fost mereu mai apropiați decât frații. Am fost la ambele înmormântări și mi-am jurat că mi-aș dori ca ele să mă întâmpine (dacă așa ar fi mersul lucrurilor) când voi muri. Ei bine, acolo erau. Surprinzător (acum când privesc înapoi) este că nu am fost surprins că erau acolo. Îmi amintesc că am spus (din nou, în lipsa unui cuvânt mai potrivit, dar cred că am spus) ”Hei, Lisa, hei, Susan” - nonșalant, de parcă tocmai ne-am întâlnit pe stadionul studențesc într-o pauză la școală. Am început să-i spun Lisei despre corpul meu. I-am zis ”Hei Lisa, ia uite aici” cumva amuzat de situație și arătând cu capul în direcția mea, cel care stătea pe scaunul din mașină.

Îmi amintesc că aveam un sentiment de libertate totală. Chiar nu există cuvinte pentru a putea descrie sentimentul, dar mi-am dat seama că pot face absolut orice vreau în acea stare, puteam să merg oriunde și nicio lege fizică nu îmi dicta acțiunile. Mi-am dat seama că aș putea merge chiar și la Turnul Eiffel dacă aș vrea (exact așa am gândit, deși nu-mi amintesc să-mi fi dorit vreodată înainte de asta să merg la turnul Eiffel, sau să mă fi gândit la el, în afară de o întrebare la care am răspuns în clasa a cincea la testul de la geografie). Am început să mă desfăt în starea în care eram, o stare de bine atât de profundă încât chiar și acum îi simt lipsa).

Lisa a spus ”Brian, trebuie să asculți cu atenție (o fi zis și că nu avem mult timp? sau doar informația a implicat asta). Lisa a continuat ”Trebuie să te uiți” și a arătat (sau mai degrabă mi-a direcționat atenția într-un fel - e greu de descris exact CUM se petrec în acea stare vorbitul, mișcarea postura, etc) spre zona de vest la orizont. Am observat că aproape întreaga lume era estompată, ca un televizor care nu prinde bine semnalul – iar din când în când, imaginea alb-negru era întreruptă de o pată de culoare, dar în mare parte era tot alb-negru. Pe cer era viața mea. Era ca și când o vedeam pe un ecran de cinema (panoramic) color, derulat pe un videocasetofon blocat pe derulare rapidă, dar nu doar vedeam – SIMȚEAM totul, ca și cum aș fi fost în acea viață și în același timp ”stăteam” alături de Lisa și Susan. Viața s-a derulat literalmente din momentul nașterii mele până la momentul ”morții”.

La finalul acestei vieți expuse pe ecran, n-a venit nimeni să-mi spună ”Ai păcătuit! Ești un păcătos! Ai făcut asta și asta și asta, și ai încălcat cele 10 porunci!”, ci mai degrabă am fost lăsat să-mi formez singur o opinie despre viață. Nu în termeni de ”Am fost o persoană rea sau bună”, ci mai degrabă ”A fost o viață bună”, cu obiectivitatea cu care aș comenta o masă specială, sau finalizarea unui proiect care m-a mulțumit în mod deosebit. Știam, fix în acel moment, că mai fuseseră și alte vieți. Când au fost încheiate, am trecut prin evaluări identice sau similare, dar nu eram curios în legătură cu acele vieți, deoarece erau deja terminate, le trăisem și nu mai aveau nicio importanță. Știam că și această viață nu mai avea nicio importanță acum, odată ce era încheiată.

Mi-am dat seama că știu tot. Nu exista nicio întrebare: toată cunoașterea era instant prezentă în gândurile mele (spre exemplu știam că tot ce a fost creat, în orice formă sau stare, făcea parte dintr-un concept uriaș. Era o înțelegere pe care mi-o amintesc pur și simplu, însă aveam capacitatea de a explora acel concept imens din interior și de a face parte din tot, în timp ce mă gândeam la el – chiar în clipa în care gândul apărea. Derutant, nu-i așa?)

Știam că aceasta era starea mea reală. Eram o ființă – așa cum mă vedeam acum – care folosise, pentru o vreme, acea bucată lipsită de viață din mașină. (Totuși, simțeam o oarecare tristețe pentru corpul meu; fiindcă nu mai avea nicio utilitate, părea cumva o risipă, și totuși își făcuse bine treaba pentru mine. Era un sentiment asemănător cu cel pe care îl ai când îți schimbi mașina).

Nimic din toate acestea nu părea să dureze mult, în timpul nostru – aproximativ douăzeci de secunde. Toate acestea mi s-au întâmplat, le-am gândit și le-am trăit în acel interval de timp.

Lisa a spus, sau mai degrabă mi-a comunicat ”Trebuie să asculți (era o urgență în exprimarea ei), ai realizat suficient încât să poți veni cu noi (a făcut o pauză), sau poți să rămâi, dar dacă rămâi trebuie să știm de ce, iar tu trebuie să ne spui. Trebuie să știi că dacă alegi să rămâi, va fi foarte, foarte greu”.

Am spus simplu: ”Trebuie să rămân”. Lisa m-a întrebat: ”De ce?” Am răspuns: ”Nu am copii încă”. (Acest lucru era important, dar nu era o chestiune emoțională, mai degrabă ca și cum aș fi avut o casă pe care trebuia să o vopsesc și am făcut-o, dar a început să plouă și îi spuneam cuiva că mai aveam nevoie de o zi pentru a vopsi în jurul feroneriei).

Eram conștient că în tot acest timp Susan nu spusese nimic, numai Lisa; Am observat că în spatele lui Susan era ”Altcineva”? Mi-am dat seama că acea ”Persoană” asculta cu atenție, și că nu îmi era permis să îl/o văd.

Această ”Persoană” apărea doar ca o prezență imensă care era percepută doar prin valuri de distorsiune, protejată de conștiința mea astfel încât nu o puteam vedea direct. (Spre exemplu, uită-te la filmul Predator cu Arnold Schwarzenegger și fii atent la modul în care arată extraterestrul atunci când este ”camuflat”. Eu vedeam cu acest efect. Nu mă simțeam ”amenințat” și nu vreau să influențez cititorul prin exemplul meu dintr-un film cu un extraterestru înfricoșător și nemilos, doar voiam să ofer o referință pentru distorsiunea vizuală. Nu existau sentimente de ”pericol”, ci doar o realizare a acestei prezențe).

Lisa mi-a spus ”Bine, trebuie să știi că inima ți s-a oprit când te-ai lovit de volan, dar nu vei fi afectat permanent din acest motiv. Rănile tale vor fi sternul rupt, o tăietură la deget, și vei pierde câțiva dinți. Am spus ”Bine”, și am auzit Puf. Totul era negru și la început am fost confuz, nu-mi dădeam seama unde sunt. Apoi am auzit un sunet, ca o bubuitură îndepărtată. Apoi s-a lăsat liniștea, după care o altă bubuitură, apoi alta, și alta apropiate una de alta. Apoi am auzit sunetul unei bătăi de inimă, și încă odată, și mi-am dat seama că bubuitura era de la inima mea care începea să bată. Îmi amintesc că mi-am zis ”Asta e inima mea care începe să bată!” Apoi mi-am dat seama că am foarte, foarte mare nevoie de aer. (Ca senzația pe care o ai când ești sub apă și nu știi dacă reziști fără aer până la suprafață - și acum imaginează-ți că ai rămas fără aer înainte să ajungi la suprafață - asta era senzația). Am tras aer în piept în cel mai lung și profund mod posibil. Când s-a terminat, mi-am deschis ochii și am văzut scena, mâna mea începea să sângereze).

Nu voi reproduce toate detaliile accidentului; în orice caz oscilam între inconștiență și momente de luciditate. De multe ori auzeam oamenii vorbind, dar nu puteam să reacționez. Cel puțin de trei ori îmi amintesc cum mi-au palpat zona gâtului și au spus ”A murit”. Când în sfârșit mi-am ridicat capul să-i spun ceva unui polițist care era aplecat peste ușa șoferului pentru a-și nota seria de șasiu de pe bord, s-a dat în spate și a început să strige ”Hei, ăsta trăiește, veniți aici!” Îmi amintesc un tehnician al echipajului de Urgență care era acolo, și vibrațiile de la echipamentul de extragere. Îmi mai amintesc o cameră de filmat de la o televiziune, și că am spus: ”Scoate @#$%$%$ camera din fața mea”. Îmi amintesc că eram în ambulanță și un tehnician al echipajului de urgență stătea pe o bancă lângă mine. L-am întrebat ”Unde suntem mai exact?” El a spus ”Ești în ambulanță”. Am spus ”Nu, unde mai exact suntem pe DRUM, cât de departe de oraș?” Mi-a spus ”Mă tem că nu pot să estimez, e doar un geam mic aici”. Am zis ”E în regulă; am să ies eu să mă uit”. Îmi amintesc că am trecut prin pereții ambulanței și am văzut o carieră de piatră pe care o luam adesea ca reper pe drum, și mi-am dat seama că suntem aproape. Am trecut din nou prin pereții ambulanței, am intrat și i-am spus ”Suntem aproape de cariera de piatră, e bine, ne apropiem” Tehnicianul s-a ridicat, s-a dus la gemulețul ambulanței și a zis ”Da, o văd, dar de unde…” Nu și-a terminat propoziția, și nici nu a mai zis nimic în afară de ”Stai liniștit acolo, aproape am ajuns” după care s-a așezat înapoi.

Apoi, în sala de Urgențe tehnicianul a venit la mine și mi-a spus ”Arăți mult mai bine”. I-am spus că mă simt mai bine. Mi-a spus ”În toți anii de când am meseria asta, niciodată nu m-am înșelat cu privire la semnele vitale ale cuiva până acum. I-am răspuns ”Cine spune că acum te-ai înșelat?” Părea îngrijorat, dar acum a zâmbit și a spus: ”Fii tare, omule”, apoi a plecat. O asistentă m-a întrebat dacă am experiență în domeniul medical, pentru că le spusesem celor de la locul accidentului și din camera de urgență că am sternul fracturat, o tăietură la un deget și că voi pierde doi dinți. I-am spus că nu lucrez în domeniul medical.

M-am recuperat după sternul fracturat, tăietura de la mână, și a trebuit să fac două tratamente de canal la dinți. (Totuși, cât timp am fost în spital, am avut mari probleme cu somnul – de fiecare dată când ațipeam, simțeam cum încep să plutesc în afara corpului și aveam impresia că ”mor” din nou, dar știam că trebuie să rămân, așa că mă trezeam singur).

Informații generale:

Genul: Bărbat.

Data când s-a petrecut întâmplarea: Aprilie 1989.

Pe durata când se petrecea întâmplarea, avea loc vreun eveniment ce era legat de amenințarea vieții? Da. Accident de mașină. Am avut un accident grav de mașină, corpul mi-a fost imobilizat între fiarele contorsionate ale mașinii.

Elemente LMV:

Cum considerați că a fost trăită experiența dvs: Pozitiv.

Există medicamente sau droguri care v-ar fi putut afecta experiența? Nu.

A fost experiența dvs. de visare în vreun fel? Nu, a fost mai real decât această realitate.

V-ați simțit separat de trupul fizic? Da. La acea vreme mă gândeam că arăt așa cum arătam în viață, dar că aveam abilitatea de a arăta oricum aș fi vrut.

La ce punct pe parcusul întâmplării v-ați aflat la cel mai înalt nivel de conștiență sau atenție? Foarte mare!

Vi s-a părut că timpul este accelerat? Totul părea să se întâmple deodată, de parcă timpul s-ar fi oprit. Timpul de aici și timpul de acolo NU sunt la fel (dacă chiar există timp acolo). Aici totul era foarte tern (alb-negru cu pete de culoare estompată).

Vă rugăm să comparați auzul din timpul experienței cu auzul de dinainte de momentul experienței. ”Puf” când am ieșit din corp, sunetul bătăilor inimii când m-am întors. Totul între acestea două a fost în mare parte conversație”

Ați fost conștient de alte lucruri ce se petreceau departe de dvs ca și cum ați fi avut o percepție extrasenzorială? Vedeți discuția mea cu tehnicianul echipajului de urgență despre cariera de piatră.

Ați trecut printr-un tunel sau ceva asemănător? Nu.

Ați întâlnit sau văzut alte ființe care au decedat sau care încă trăiesc pe Pământ? Da. Chiar în spatele meu. Le știam pe două dintre ele (prietene foarte bune), dar era o a treia persoană pe care nu mi s-a permis să o văd clar. Ele mi-au spus ce s-a întâmplat, mi-au oferit un ”Film” ca un fel de revizuire a vieții în care efectiv am trăit din nou, și apoi mi-au spus că pot să plec cu ele sau să rămân, dar dacă aleg să rămân trebuie să le spun de ce. Le-am spus de ce, iar ele mi-au spus că îmi va fi foarte greu, și apoi m-am întors.

Ați văzut vreo lumină? Nu.

Vi s-a părut că ați intrat într-o lume altfel decât cea pământească? Nu.

Vi s-a părut că înțelegeți totul dintr-o dată? Totul în legătură cu Universul. Va trebui să vă uitați la ce am povestit mai sus, pentru că acela este cel mai bun mod în care pot descrie. Dincolo de orice descriere, DA.

Ați avut experiența revederii tabloului vieții? Am văzut-o pe mama când mă năștea. Nu-mi aminteam să fi văzut asta până atunci. M-am văzut conducând mașinuța cu pedale prin hol și lovind cadrul ușii, iar apoi fiind ”exilat” în garaj cu ea. Nu-mi aminteam deloc acel moment. Mai târziu, am găsit urma pe tocul ușii acolo unde lovise mașinuța mea. :)

Am aflat că viața (aici) este pur și simplu un mod de a-ți extinde cunoașterea / experiența pentru existența ta ADEVĂRATĂ.

Ați văzut scene din viitor? Scene din viitorul lumii. Foarte clar și precis, acum am doi copii. Iar rănile pe care le-am suferit s-au dovedit să fie așa cum mi-au fost descrise.

V-ați lovit de vreun obiect fizic sau ați simțit o limită de care nu puteați trece? Nu.

Ați ajuns la o graniță sau punct de unde nu mai era întoarcere? Da. Mi s-a dat de ales între a mă întoarce sau nu, dar a trebuit să îmi motivez alegerea.

Dumnezeu, Spiritualitatea și Religia:

Care a fost religia ta înainte de experiență? Nesigur. Am fost Metodist, însurat cu o Catolică. La acea vreme nu mergeam regulat la nicio biserică. Doar îmi vedeam de muncă și de viață.

Care este religia dvs acum? Liberal. Nu știu exact cum sunt acum, dar încă sunt însurat cu o Catolică. Nu știu să definesc ce sunt, nu prea urmez dogmele niciunei religii în special, dar simt că ceremoniile religioase așa cum le văd în biserică nu mă reprezintă. Asta înseamnă că sunt Liberal?

Ați avut orice modificări ale valorilor sau ale credinței ca urmare a experienței? Da. Cunosc motivul pentru care suntem aici. Știu de ce există viață umană, doar că nu știu de ce sunt eu aici, în special. Știu că există un pattern predeterminat pentru toate formele de viață, de la cel mai mic microb până la spațiu.

Referitor la viata Pământeană, altele decât Religia:

Schimbări din viața dvs după experiență: Am rămas aproximativ la fel.

Ce schimbări au apărut în viața dvs după experiență? Toată viața mi s-a schimbat. Mi-am schimbat cariera, am făcut copii, stau acasă și caut moduri în care să mă distrez cu ei. Lucrez cu publicul, am ocazia să ajut oameni uneori, și chiar am văzut ”Planul” lucrând prin mine de-a lungul carierei mele.

S-au schimbat legăturile dvs. cu oamenii ca rezultat al acestei experiențe? Da, mi-a afectat în mod negativ relația cu soția mea timp de câțiva ani. Cu toate acestea, perioada aceea s-a sfârșit și acum avem o relație solidă. Fiecare zi din viața mea începe cu întrebarea ce trebuie să fac în acea zi sau să experimentez ca parte din plan. Practici religioase? Nu mă consider o persoană religioasă, ci mai degrabă o parte dintr-o mare conexiune spirituală cu toată lumea. Mi-am schimbat cariera în vânzări (un domeniu dur și competitiv) și am devenit ofițer de poliție și pompier.

După Experiența LMV:

A fost greu de exprimat în cuvinte această întâmplare? Da. Mă chinui să găsesc cuvintele potrivite ca să descriu ce s-a întâmplat. Chiar nu există niciun cuvânt care să descrie exact experiența așa cum a fost. Cum ar putea cineva să explice inexplicabilul?

Există părți din experiență care au o semnificație importantă pentru dvs? Cea mai frumoasă parte este cunoașterea a ceea ce va fi, dovedirea eternității și sentimentul de acasă de acolo.

Ce mai rea parte este să fiu înapoi în acest corp - e ca și cum ai încerca să te miști purtând o salopetă udă, plină de noroi – te simți împovărat. A fost o adevărată readaptare.

Ați împărtășit cu alții experiența avută? Da. I-am povestit soției mele la câteva zile după ce s-a întâmplat, iar ea a înmărmurit și mi-a spus ”Asta nu s-a întâmplat”, apoi a plecat. Asta nu prea ne-a ajutat relația. I-am povestit sorei mele care a plâns și mi-a spus că mi s-a dat o mare binecuvântare, apoi mi-a mulțumit. I-am povestit unui prieten apropiat care-mi spusese că mama lui a visat că el moare într-un accident într-un șanț prăbușit. (Era instalator). A avut o reacție pozitivă și mi-a spus că se simte mult mai bine la ideea morții. A murit trei zile mai târziu într-un accident în care s-a prăbușit un șanț (Vorbeam despre faptul că facem parte dintr-un plan, eu trebuia să mă întâlnesc cu el în ziua aceea și să avem acea discuție).

Vi s-a mai întâmplat să aveți acest fel de experiență în orice moment al vieții? Nu.

Mai este ceva ce doriți să adăugați despre experiența dvs? Nu îmi este frică de moarte. Viața este clară acum, și există un scop pentru tot ce se întâmplă.