Descrierea experientei:

Experienta mea nu este tipica LMV-urilor descrise aici, din cele cititte sau auzite… S-a intimplat in timp ce descarcam un pistol de calibru 22 pe care il tineam in casa pentru protectie, ha! Avusesem probleme cu un prieten al ficei mele care ne-a amenintat familia, asa ca tineam pistolul incarcat in caz ca trebuia sa-l folosim. Sotul meu este sofer de tir asa ca nu prea este pea casa. Tinusem pistolul incarcat timp de vreo citeva luni si uitasem de el... in timp ce puneam rufele spalate in sertare am vazut pistolul si mi-am dat seama ca era incarcat, si m-am gindit sa-l descarc ‘pentru siguranta’ ca nu cumva sa se inimple vreun accident. Nu reuseam de loc sa-i pun piedica asa ca l-am indreptat cu teava spre tavan in timp ce-l tineam linga umarul sting. Am inceput sa scot gloantele cu toate ca piedica nu era pusa. Imi aduc aminte ca am scos primul glont, dar cel de-al doilea parea intepenit asa ca am bagat degetul si am incercat sa indrept glontul ca sa-l scot mai usor afara. Pistolul s-a inchis automat prinzindu-mi degetul. M-am lasat pe spate si atunci am auzit ca s-a descarcat lovindu-ma in partea stinga a pieptului, mi-a ranit sever artera branhiala si nervul plexului branhial. Imediat am inceput sa pierd mult singe si bratul sting atirna linga corp ca si cum nici nu mai facea parte din trupul meu. Imi amintesc ca m-am gindit ca viata imi era in pericol. Imi aduc aminte ca am zis “O, Isuse”. Nu am strigat pentru ca eram in panica, ci am strigat dupa AJUTOR. Am inceput sa-mi simt corpul rece, ceea ce am auzit mai tirziu ca se numeste hypothermia, dar dintr-o data m-am simtit tinuta in brate ca un copil de catre cineva care, m-am gindit eu, trebuia sa fi fost Isus. Am inceput sa ma simt mai calda dar in acelasi timp trupul meu era atit de rece ca incepusem sa tremur de frig. Priveam tot ce mi se intimpla, dar era ca si cum priveam de undeva din afara, de sus. Imi aduc aminte de anumite detalii, cum a fost politistul care punea intrebari, fetele care plingeau, sora care venise cu salvarea imi punea intrebari, apoi am vazut-o pe nepoata mea, care avea aproape un an pe atunci. Imi aduc aminte ca simteam acest sentiment extraordinar de o pace totala, nu numai in mintea mea, dar pina in adincul sufletului si spiritului.

De atunci pot sa-mi spun ca am invatat sa accept mai usor lucrurile ce nu le pot schimba si sa indur anumite lucruri care nu-mi fac placere sa le sufar. Singurul lucru care mi se se pare curios este ca nu ma mai simt atit de atasata de cei din familie, de sotul cu care am trait aproape 27 de ani, de cele trei fete ce le-am avut cu el, si de alte persoane din viata mea care credeam ca sint motivul pentru care traiam. Acum imi traiesc viata pentru MINE. Ii iubesc pe toti in continuare, dar nu ma mai cert cu ei, prefer pacea, dar nici nu mai sint un pres pe care oricine putea sa-si stearga picioarele, acum sint propria mea persoana. Am 45 de ani si am inceput sa merg din nou la scoala, nu stiu ce vreau sa ma fac cind voi ajunge ‘mare’ (ha, ha!), dar stiu ca vreau sa-i ajut pe ceilalti in orice capacitate voi lucra. Mai am numai 15 credite pina sa termin cursurile si dupa aceea voi merge la Universitatea din Pennsylvania.

Nu stiu incotro ma va duce viata, este ca si cum as urma o cale invizibila, in care nu exista nici un fel de dubiu sau framintare. Sotul meu si familia cred ca ar trebui sa stau acasa si sa ingrijesc nepotii, acum am trei, dar simt ca trebuie sa-mi continui educatia. Am o multumire interioara acum pe care nimeni nu o intelege si pe care cuvintele nu o pot descrie, imi este greu sa descriu acest spirit coplesitor de pace pe care l-am gasit, si cu toate ca pare ca toate fortele negative de pe pamint sint impotriva mea, eu merg inainte. Daca cineva intelege ceva mai bine ca mine, as aprecia sfatul lor! Mi s-a spus ca am perdut aproximativ 5-6unitati de singe, ca mi-au inlocuit artera branhiala si ca mi s-a facut transfuzie, este posibil ca acest singe nou sa-mi fi dat un spirit mai calm? Stiu ca vi se pare straniu, dar pot sa spun ca sint cu adevarat alt om din clipa cind m-am simtit ca un nou nascut leganat de mama lui si incalzit, mintea si sufletul meu nu mai sint cum au fost inainte... Sint mirata si in acelasi timp ma simt ca intr-al noulea cer. Multumesc ca m-ati asculatat si din nou, daca aveti vreun comentariu sau sugestie despre cele ce v-am scris, as aprecia aceasta foarte mult… tot ce stiu este ca unul din doctori mi-a spus ca viata mea a atirnat de un fir subtire ca o foita de hirtie si ii multumesc lui Dumnezeu ca m-a salvat.

Pina cind voi intelege mai bine ce mi s-a intimplat, prefer sa ramin anonima. Sper ca veti intelege. Accidentul s-a petrecut in 1995 dar mi se pare ca a fost ieri. Simt o mare pace in mine si in acelasi timp ma simt detasata de mine. Imi place sa rid si sa-i fac si pe altii sa rida. Imi place sa vad copiii cum se joaca, cum infloresc florile si sa privesc rasaritul si apusul soarelui. Atit de multe lucruri, printre care culorile, par sa fie cu mult mai vii si mai importante decit inainte. Sint cu mult mai constienta de sentimentele ceolorlalti si aproape le simt durerea, mai mult cea sufleteasca decit cea fizica, dar simt ca sint inca un bebelus in ceea ce priveste gasirea unei cai in destinul pe care nu-l inteleg inca in intregime. Cu fiecare zi care trece simt timpul pierdut, timp pe care as fi putut sa-l folosesc mai bine. Nu stiu ce va fi in viitor dar sint foarte doritoare sa aflu.