LMV-ul meu s-a petrecut in timp ce mi se facea operatie pe inima. Avusesem un stop cardiac, cel de-al treilea, pe 14 aprilie 1988… procedura imi salvase viata atunci, dar mai era nevoie de ceva lucrare. Aceasta s-a petrecut doua saptamini mai tirziu, in mai. Dupa operatie imi amintesc ca doctorii ii spusese sotiei ca ma voi putea intoarce la lucru lunea viitoare, in gluma, bineinteles. Dar, dupa ce am fost dus la patul meu de spital, am suferit un nou atac de cord… si am fost dus de urgenta din nou la laborator.

Parea ca ‘fusesem sub cutit’ timp de mai multe ore. Si, in ciuda medicamentelor, aveam mari dureri… dar nu stiu de ce nici nu ma gindeam ca voi muri. Aveam deplina incredere in capacitatea doctorilor, si in propria mea putere de rezistenta. Spre sfirsitul acestei proceduri pe inima… asa, de nicaieri, am simtit un sunet ca un dop ce se deschide brusc, care banuiesc ca venea din directia inimii. Am fost imobilizat… nu puteam sa ma misc, sa respir, sau sa vad in jur.

Imi aduc aminte clar ce panica ma apucase cind am vazut ca nu pot respire. Stiam ca trebuia sa respir, voiam sa respir, dar nu puteam… insa nu simteam nici o durere. Nu puteam sa-mi misc privirea, asa ca am vazut numai echipa de doctori ce lucrau pe inima incercind sa ma salveze. Puteam vedea pumnuii doctorilor care se ridicau si apoi loveau in piept, puteam auzi lovitura cind cadeau asupra pieptului… darn u simteam nimic. Nu simteam ca nu mai eram in corp. dar nici ca eram ‘in’ el.

La un moment dat, pe decursul acestor secunde care mie mi s-au parut (si inca mi se par) ca a fost o eternitate… mi-am dat seama de ceva. Eram pe punctul de a muri. Vederea mi se impaienjenea, impreuna cu constienta celor ce se petreceau in jur. La inceput am avut teama pentru familie, urmata de tristete fara margini ca nu-mi voi mai vedea sotia si fetele din nou. Nu voiam sa mor, nu voiam sa le las!

Apoi imi amintesc ca eram in convulsii pe masa de operatie… incercind sa respire. Eram din nou in dureri… extrem de mari, pe tot corpul. Nu pot explica clar, dar in timp ce ma luptam sa vin din nou la viata, am avut senzatia ca am fost ‘aruncat’ inapoi in corp de ‘undeva’. Nu-mi aduc aminte de acel ‘undeva’ …decit ca timpul petrecut acolo nu s-a petrecut in timp ce eram in corpul acesta pamintesc. Imi amintesc ca m-am gindit ca aceasta trebuie sa fie ‘a te naste cu adevarat’.

Pina in ziua de astazi, pare sa fi facut o recuperare rapida in ceea ce preveste problema mea cardiaca. Din cauza situatiei critice in care eram cu inima a trebuit sa ies la pensie la 42 de ani. Doctorul imi spune sa evit stresul, atit fizic cit si psihic, daca vreau sa traiesc mai mult… dar cariera mea ca profesionist s-a sfirsit. Acum sint tatal fetitelor mele 24 de ore din 24 si sper ca sint un sot mai bun. Atita timp cit imi iau medicamentele, si sint atent la felul cum imi duc viata, totul va fi OK.

Nu mai mi-e teama de moarte ... Stiu ca nu va fi nici o durere, si cind timpul potrivit va veni, voi avea chiar un sentiment de usurare. Nu am niste viziuni extraordinare de raportat, si nici nu sint aproape de a fi canonizat sfint. Citeodata am tendinta de a ma lasa luat de valul vietii ‘lumii acesteia’, si simt ca alunec din nou in ‘vechea mea atitudine’. Dar intodeauna ma intorc in cele din urma, la claritatea ce am avut-o pe acea masa de spital dupa ce tot ce a fost mai groaznic trecuse… un simtamint, greu de descries, ca stiam cine sint, stiam de unde vin, de ce sint aici, si incotro ma indrept.

John Lennon a avut dreptate… nu ai nevoie decit de dragoste.