Descrierea experientei:

Atașez două variante - prima este ce a rezultat dintr-un interviu. A doua este ce am început să scriu câțiva ani mai târziu - nu este finalizată, are câteva părți lipsă, dar redă esența poveștii.

PRIMA VARIANTĂ:

Eram acasă, împătuream rufele, nu mă simțeam foarte bine, când au început să mi se stângă bronhiile, și am știut că am dat de probleme. Am folosit inhalatorul pe care-l aveam, dar nu a funcționat. Ultima mea resursă, cea pe care n-o mai folosisem înainte, era un Epi-Pen, o injecție cu epinefrină - un hormon ce se mai numește ”adrenalină”. Nici acela nu m-a ajutat, așa că l-am chemat pe tata care locuiește la câteva blocuri distanță, și i-am spus că trebuie să ajung la spital. Înainte să ajungă la mine, îmi amintesc că făceam ture prin apartament, ca un animal în cușcă. Când a ajuns, am insistat să așteptăm afară până ajunge un prieten de familie, care urma să ne ducă cu mașina.

Îmi amintesc cum coboram primele cinci trepte spre mașină, și acolo s-a terminat. Am leșinat pe stradă. Fiind o seară călduroasă de septembrie, vecinii mei erau pe afară și m-au văzut căzând. În timp ce unii dintre ei fugeau spre mine să mă ia din intersecție (dintr-un motiv sau altul l-am târât pe tata până în mijlocul străzii!), cineva a sunat la Urgențe. Au sosit paramedicii și m-au resuscitat în jur de 45 de minute. Pentru că eram ”greutate moartă”, nu am fost mișcată până nu au adus o targă.

Din ce mi s-a spus, am fost testată pentru droguri, mi s-a luat sânge pentru o analiză rapidă, și imediat m-au intubat. Respiram neregulat, și aveam pupilele fixe. Când au considerat că sunt stabilizată suficient cât să fiu deplasată, m-au pus în ambulanță. Abia atunci mi s-a oprit inima prima dată. Ajunseserăm abia la colțul străzii. Tata era lângă șofer, au auzit sunetul monitoarelor, și șoferul a început să înjure, a pornit sirenele, mormăind că mă vor pierde. Tata nu m-a mai văzut niciodată. Încă de două ori mi s-a oprit inima în camera de Urgențe. Ultima dată, când presupun că spiritul mi s-a întors în corp, m-am ridicat de pe masă, și dintr-o singură mișcare - am lovit o asistentă în maxilar. A fost nevoie de patru persoane care să se lupte cu mine să mă pună înapoi pe masă și să-mi administreze ceva să mă calmeze. Ei credeau că vreau să ajung la tubul de respirație.

Este foarte greu de descris ce mi s-a întâmplat în tot acest timp, pentru că a fost ca un vis, un vis frumos, așa cum nu am mai visat niciodată. Nu știu unde începe.

M-am deplasat printr-un tunel negru catifelat, o nuanță de negru pe care nu am mai văzut-o niciodată, și pe care nu o pot descrie, spre un punct de lumină foarte îndepărtat. Am avut ghizi spirituali care mi-au oferit ceea ce numesc eu ”un tur al universului”, și era o senzație de imensitate a universului, a prezenței mele la crearea lui, că am făcut parte din el încă de la început, și că făceam parte din tot ce s-a întâmplat, și din tot ce se va petrece. Era ca și când nu aveam simțul eului, ci făceam parte din tot, și totul eram eu, inclusiv Dumnezeu. Era un sentiment foarte liniștitor, și mă simțeam în siguranță și protejată. Simțeam iubire necondiționată, Bucurie, și o pace profundă. Nu aveam deloc senzația timpului liniar, și chiar și acum funcționez cu dificultăți în parametri de ”timp”.

Mi s-a povestit tot ce s-a întâmplat vreodată, și ce se va întâmpla. Mi s-au dat explicații pentru ”a fost”, ”este” și ”ce va fi”. Spre exemplu, mi s-a spus că parte a cauzei schimbărilor globale în legătură cu vremea, se datorau faptului că planeta începe să-și reia forma inițială, să anuleze ceea ce oamenii au considerat că e bine, folosindu-se de puterea ei. Spre exemplu, râurile revin la albiile lor. Îmi amintesc că le întrebam pe aceste ființe: de ce se întâmplă asta, și de ce e așa, și am aflat că așa trebuie să fie. Mi s-a mai spus, ca un revers al medaliei, că oamenii au liber arbitru, și că unele dintre lucrurile care se întâmplă, sunt datorate alegerilor. Am aprofundat foarte tare subiectul cauză-efect, și ying - yangul lucrurilor. Unele nu mi-au plăcut, și, deși mă lupt să înțeleg uneori, îmi dau seama că totul se întâmplă din cauza alegerilor făcute. Asta a fost pe tărâmul binelui și al răului. Am auzit sunete nemaiauzite, și, deși nu am văzut nicio formă umană, știam că sunt ”vibrații” peste tot în jurul meu care mă ghidau și mă ajutau.

Mă deplasam în derivă, și brusc am ajuns la un stop. Nu voiam să mă întorc în corp. Am întâlnit o formă despre care știam că este Dumnezeu, care mi-a spus că acum este timpul să mă întorc. Am început să mă contrazic cu Dumnezeu în felul meu mic și meschin, și Dumnezeu mi-a spus că este nevoie să mă întorc pentru că nu mi-am încheiat misiunea aici. Cred că acesta a fost momentul în care am început să mă zbat în camera de Urgențe și să fiu violentă. Până în acel moment nu au existat semne neurologice, și nu am reacționat la stimuli (înțepături, etc).

Am deschis ochii, și pe măsură ce începeam să văd clar camera, simțeam că las în spate minunăția călătoriei. Cu cât deveneam mai conștientă, realitatea aceea se estompa. Familia mea s-a adunat în jurul meu și mă repezeau. Din păcate nu puteam vorbi (și, pentru că fusesem legată de pat nu mă puteam mișca). Nu știu de ce, dar i-am făcut să-mi apropie mâinile așa încât să pot scrie. A trebuit să le demonstrez că nu sunt deprivată de oxigen, nu am creierul afectat, așa că atunci când a venit asistenta, i-am dat o hârtie pe care scrisesem numele meu, data nașterii, adresa, numărul asigurării sociale, numărul telefonului de serviciu, numele părinților, al nepoatelor și nepoților mei, etc. Aceasta insista să-mi pună și mai multe întrebări, până i-am scris să se ducă naibii afară. Ceea ce a și făcut.

Apoi a venit un doctor și a încercat să mai îmi facă o injecție crezând că sunt violentă din nou, dar l-am asigurat că sunt bine. A plecat. Abia atunci mi-a povestit sora mea de ce fusesem legată. Am râs. N-are rost să spun cât am fost de dezamăgită că lumina acelei lumi s-a estompat atât de repede după ce m-am trezit. După ce a plecat familia mea, am avut o viziune cu un unchi care a murit în anii `60, conducea o motocicletă și era chipeș, cu un aer de James Dean, care mi-a spus ”Copilă, pur și simplu nu ți-a venit încă timpul”.

Câteva săptămâni mai târziu am sunat la IANDS (International Association for Near-Death Studies - Asociația Internațională de Studii ale Limitei dintre Viață și Moarte) din Seattle, ca să înțeleg ce a fost această experiență, și dacă a fost real ce am trăit. Persoana de la capătul celălalt a ascultat cu atenție, și după ce am terminat de vorbit, a fost foarte emoționat. L-am întrebat care era misiunea mea, dacă acesta era motivul apelului meu. Mi-a spus să pun apelul în așteptare, să mă întind, și să întreb Universul care îmi este misiunea. Trebuie să recunosc că am considerat că e o prostie, dar am făcut ce mi-a spus. M-am întors la telefon și i-am spus că am primit cel mai ciudat răspuns, acela că nu am iubit destul. Am întrebat ce naiba înseamnă asta? Nu am omorât pe nimeni, mereu am crezut în Dumnezeu și toate alea, n-aș putea să omor o muscă. Sunt doar o Femeie obișnuită, nu pun lumea pe jar, trăiesc o viață normală.

Cred că după ce am bolborosit vrute și nevrute, m-a oprit și mi-a zis ”Felicitări, ai trăit o experiență clasică la limita dintre viață și moarte”. Mi-a spus că misiunea este motivul pentru care cei mai mulți oameni sunt trimiși înapoi, și că pot exista miliarde de interpretări pentru ce înseamnă a nu iubi destul. Trebuie ca eu să îmi dau seama ce înseamnă pentru mine. Dar mi-a spus un secret - că o parte din această misiune ar fi să le spun oamenilor că nu trebuie să le fie frică de moarte, și că tranziția este minunată. Mă voi afla în situații în care se va ivi subiectul în conversații cu oameni pe care nu-i cunosc, și niciodată nu va fi ciudat.

Ce simt eu despre ”rai”, despre viața de după, este că ce ți se întâmplă când mori - este alegerea ta. Poți alege să exiști într-o stare de iubire necondiționată, sau nu, și totul rezultă din felul în care te ierți tu pe tine pentru gafele pe care le-ai făcut în viață. Doar tu te judeci. Simți durerea pe care ai provocat-o în timpul vieții, și totul ți se întoarce ca celui care a creat. Uneori oamenii trec prin asta în timpul experiențelor LMV - o revizuire a vieții - dar eu am fost cruțată.

De atunci am avut multe, foarte multe întâlniri, unele ciudate, altele nu. Am întâlnit îngeri, oameni care m-au susținut pe calea mea, am avut probleme cu câmpurile electromagnetice, aparate scurt-circuitate, becuri explodate, am stricat trei mașini (dintre care una nou-nouță), am viziuni cu dezastre despre vreme, transport, etc., mai multe vise lucide, și o conștientizare psihică mai mare. ”Efectele” sunt prea multe ca să le enumăr pe toate.

Și conștientizarea experienței mele LMV este o chestie care evoluează constant. Uneori văd o emisiune la televizor care-mi declanșează încă o amintire din timpul experienței. Mi s-a spus că nu voi avea dintr-o dată amintirea întreagă a experienței, ci mi se va dezvălui treptat, așa cum am nevoie, de-a lungul vieții. Nici nu-mi pot imagina ce alte lucruri incredibile s-au mai petrecut atunci. Nu mă mai grăbesc să ajung la următorul moment, și trăiesc în prezent, iau lucrurile așa cum vin. Încerc să nu las lucrurile să mă impacteze negativ, deși, de cele mai multe ori, fiind în lumea fizică, e ușor de zis și greu de făcut. Dar reacția mea la acele situații s-a schimbat, și asta este cea mai profundă schimbare din mine. Nu mai judec așa de repede ca înainte, și las oamenii să fie ei înșiși, fără a mai încerca să le schimb percepțiile ca să fie ca mine. Îmi dau seama că fiecare își trăiește propria karmă prin alegerile făcute, chiar dacă eu văd rezultatul bun sau rău pentru ei. Înțeleg că este ceva prin care ei trebuie să treacă, să învețe fiecare lecția de care are nevoie. Și să facă un pas înainte, dacă aleg să-și recunoască lecția.

--------------------------

A DOUA VARIANTĂ:

Asta e ceva ce am promis de ani de zile că voi face. Intențiile mele au fost bune, dar nu este cel mai ușor lucru de făcut. Sigur, e floare la ureche să povestești, dar să ai cuvintele potrivite și să simți emoțiile care vin cu ele, ei bine, este destul de copleșitor. De nenumărate ori am deschis calculatorul, la un moment dat am și început să scriu undeva, dar nu am terminat niciodată. Pur și simplu priveam în gol și mă transportam în timp, simțind porțile deschise, și în liniștea cuvintelor scrise - mă reconectam cu bucățica mea de rai.

De fapt, totul a început înainte de întâmplarea propriu-zisă. Era vara lui 1994, și o perioadă nu prea mă simțeam bine. A fost un an greu pentru mine, încercam să-mi găsesc echilibrul după primul eșec financiar în urma pierderii locului de muncă. Această experiență în sine a fost un coșmar, dar cu siguranță mi-am învățat lecțiile. Iarba cu siguranță nu este mai verde în partea cealaltă. Astfel că, cu lecția învățată, m-am angajat temporar la fostul meu angajator. Mi-am făcut niște relații la biroul de resurse umane, și, când perioada determinată s-a încheiat - la câteva săptămâni distanță am aterizat într-un post de vis. Îmi aduc aminte că atunci când am început lucrul - eram în pragul unei pneumonii, dar nu aveam asigurare medicală, și nici cu banii nu stăteam prea bine. Eram prea mândră ca să cer ajutor. Am reușit să ”mă fac bine”, dar un an după aceea, am fost mereu predispusă la răceli.

Am devenit obsedată de muncă, și, fiind secretară - nu e cea mai isteață chestie. Dar aveam nevoie de ceva care să-mi umple timpul. Aveam mulți prieteni, cu care ieșeam des în cluburi. Desigur, îmi lipsea ceva. Nu știam ce anume. Am făcut multă meditație de introspecție, dar mereu îmi reieșea că nu fac ceva bine. Pentru că făcusem un curs de holistică în urmă cu ceva ani, ajunsesem să cred că făceam parte din categoria ”nepotriviții planetei”, devreme ce nu-mi găseam nișa. Toți ceilalți păreau că și-au găsit drumul, și că progresează pe el. Nu și eu. Continuam să citesc, să mă documentez, și nu găseam nimic. Mă blocasem. Într-o după-masă de vară la lucru, dintr-o dată n-am mai putut să respir, și simțeam că urmează să leșin. Am reușit să sun la alt birou, dar asistenta cu care voiam să vorbesc era ocupată. Am închis telefonul, și senzația de rău a dispărut. Mi-am șters din minte totul, gândindu-mă că a fost ceva prostesc, cum ar fi sindromul de rău de birou, având în vedere lipsa de aer proaspăt și sensibilitatea mea la fumuri, care probabil m-au destabilizat.

Weekendul de Ziua Muncii din 1994 a fost un indiciu că ceva nu e în regulă. Eram la o petrecere de familie, și respiram cu șuierături. Fiind astmatică toată viața, trăiam cu inhalatorul. Așa că am luat un puf. Cum se făcea din ce în ce mai cald, am început să mă simt tot mai rău. Am reușit să mențin aparențele, și seara am plecat acasă. Respiram greu, și decisesem să mă duc la doctorul meu când mă întorc la lucru. Mai trecusem prin așa ceva, și mă gândeam că e de la oboseală combinată cu alergiile de toamnă și probabil o răceală de vară. Au trecut câteva săptămâni fără incidente. Sigur, am fost la doctor și nu aveam nimic, așa că am catalogat tot

ul ca fiind ceva de final de vară. În 20 septembrie am avut o zi normală la serviciu. Mă simțeam puțin obosită, și puneam asta pe seama plimbării lungi pe care o făcusem noaptea trecută. Eram o profesionistă în găsirea de scuze. Era o seară călduroasă de joi, și mă pregăteam să-mi fac rutina de joi seara. Îmi adunam rufele pentru a le duce la sora mea, urma să-mi vizitez nepoatele și nepotul nou-născut, apoi mă întâlneam cu gașca să mergem la club. Am fost la sora mea, mi-am spălat hainele, m-am jucat cu copiii. Chiar am scos-o și pe Maggie, câinele lor, la plimbare. În tot acest timp am început să mă simt cam rău, așa că am apelat la inhalatorul meu de încredere. M-a ajutat dar nu prea, așa că am decis să sar peste ieșirea în club (deși nu nu era foarte aglomerat, erau câțiva fumători acolo care afumau tot localul). M-am dus acasă și am început să-mi despachetez rufele. În timp ce împătuream prosoape și lenjerii de pat, mi s-a făcut foarte rău. Am luat o pastilă și câteva pufuri de inhalator, și am așteptat să-și facă efectul. Cu fiecare minut ce trecea, mi se făcea tot mai rău.

Am sunat la cabinetul doctorului meu să anunț că am probleme și urmează să ajung la Urgențe pentru tratament. Am lăsat un mesaj în caz că sună să-mi dea indicații. Apoi l-am sunat pe tata să vină cu prietenul lui și să mă ducă la spital. În timp ce-l așteptam să vină, am început să mă simt tot mai rău și m-am panicat. Cu câteva luni în urmă, medicul meu mi-a dat un Epi-Pen, să-l folosesc în caz că mi se întâmplă ceva foarte grav. Eram ca un leu în cușcă. Am decis să folosesc injecția. M-am agitat și mai tare. În timpul ăsta - tata a ajuns, și eu am insistat să așteptăm afară. Era în jur de 8:35 pm. L-am apucat de mână și am început să coborâm primul set de trepte. Când am ajuns la capătul palierului, am început să-mi pierd vederea periferică. Cu toate astea, vorbeam încontinuu. Restul poveștii o spun din ceea ce mi-a povestit tata. Am continuat să mă țin de el în timp ce coboram al doilea set de trepte. Când am ajuns pe trotuar, zice că am început să mormăi, și l-am tras în mijlocul străzii. La acel moment, eu eram deja învăluită de întuneric total, și mă gândesc că funcționam în virtutea energiei stocate. Zice că l-am tras pe stradă, și mi-am plantat picioarele acolo. N-a putut să mă tragă înapoi pe trotuar, într-o zonă sigură.

Dintr-o dată mi-a simțit corpul moale, și am leșinat, iar el m-a prins. A încercat să mă tragă de acolo, dar eu eram inertă. Fiind o seară călduroasă, erau vecini pe afară care au văzut ce se întâmplă, și au sunat la Urgențe. Unii au venit să-l ajute pe tata să mă tragă de acolo. Eu eram de neclintit. Îmi ținea capul, și spune că mi se roteau ochii. Mușchii îmi erau contractați, și corpul meu își pierdea funcțiile. Am făcut pe mine. Era grav. În jurul meu s-a adunat o mulțime de oameni.

Prima la locul accidentului a fost o mașină de pompieri. M-au intubat acolo, pe stradă. Au ajuns și paramedicii, mi-au recoltat sânge pentru a verifica dacă am luat droguri, și au început resuscitarea. S-a sunat la spital pentru a anunța că venim. A durat mai mult de 40 de minute să mă stabilizeze suficient cât să mă poată transporta. În acest timp, doctorul meu suna la mine acasă, îngrijorat pentru că nu ajunsesem la spitalul din oraș. Din cauza stării instabile în care eram, paramedicii au decis să mă ducă la cel mai apropiat spital, un spital catolic la câțiva kilometri distanță.

Am întâlnit mulți îngeri în noaptea aia, unii în formă umană - care au stat cu mine până a ajuns echipa medicală. Nimeni nu i-a văzut venind, sau pe unde au plecat. Nimeni nu le-a văzut fețele. Dar aceștia m-au convins să rezist.

Călătoria mea începe. Pluteam confortabil într-un tunel negru, fără o direcție anume - devreme ce nu aveam un corp, și era un fel de negru pe care nu-l mai văzusem în viața mea. Era plin de iubire și Bucurie și pace, și avea grijă de mine. Eram copleșită de iubirea ce mă înconjura, și de faptul că puteam să-i răspund cu aceeași iubire.

La un moment dat, a venit o ființă și m-a dus într-un tur al universului. Am cuprins în mine creația, și cum au fost create galaxiile. Am vizitat locuri care erau evoluate dincolo de înțelegerea umană, și am văzut și locuri care abia acum iau naștere! Am fost întâmpinată cu atât de multă iubire și compasiune, încât nu-mi păsa deloc de transportul corpului meu. În timp ce paramedicii mă pregăteau de drum, eu eram prea ocupată să mă joc pe o stea, și să-mi întâlnesc Creatorul! Nu m-a îngrijorat deloc faptul că acolo nu existau corpuri, iar teama nu exista în vocabularul meu. Asimilam lucrurile instant, și în momentul acela cunoașterea era consumată în întregime. Ființele nu erau de gen feminin sau masculin. Pentru că nu exista vreun mod de măsurare a timpului, n-am nici cea mai mică idee cât timp a durat. Mi s-au arătat și mi s-au spus lucruri de neimaginat.

De fiecare dată când ființele terminau cu mine, eram înapoi în tunel, pluteam, și eram întâmpinată de alte ființe. La un moment dat am observat un punct strălucitor de lumină. Am plutit spre el. Dintr-o dată, o ființă mare de culoare gri - mi-a blocat drumul. Nu puteam să trec de el nicicum. Încercam neîncetat, fără niciun rezultat. Într-un final l-am rugat să mă lase să trec. Foarte politicos mi-a spus că nu. L-am rugat din nou. Din nou m-a refuzat. Pentru că pe pământ sunt cam asertivă, i-am ordonat să se dea la o parte, și am încercat să-l împing. Niciun rezultat. Ființa, pe care eu o numesc Dumnezeu, mi-a spus că trebuie să mă întorc și să-mi închei misiunea.

Pe pământ, doctorii și asistentele mă resuscitau febril. Semnele vitale îmi erau periculos de slabe, nu se știa cât oxigen pierdusem, și dacă există vreo leziune cerebrală. Pentru că aveam pupilele fixe și nu primeau niciun răspuns de la mine, doctorul s-a dus în salonul în care erau părinții și sora mea, și le-a spus că nu știe cât mai rezist, și că ar fi bine să se pregătească de înmormântare.

În timpul acela, eu îmi terminam călătoria incredibilă, și spiritul mi s-a întors în corp. Din înregistrările medicale, acest lucru s-a întâmplat la ora 1:05 a.m.

Când m-am trezit, n-aveam idee unde sunt, ce zi este, cât e ora, nimic. Familia era adunată în jurul meu, împreună cu niște prieteni, șeful meu, doctori și asistente. Când m-am trezit, am simțit că toată cunoașterea integrată în mine - este mascată. Știam că este acolo, dar nu o mai puteam accesa. Familia mea era cel puțin isterică. Am încercat să ajung la ei, dar eram legată în urma reacției violente de dinainte. Sora mea mi-a povestit ce s-a întâmplat, cum am lovit asistenta, și tot ce am putut face, a fost să mă zgudui de râs.

În timpul ăsta, nu știam ce mică sunt - credeam că am umplut camera! Credeam că încă plutesc!! Comunicam prin limbajul semnelor, și i-am asigurat că sunt bine. În scurt timp a venit o asistentă care mi-a pus întrebări pentru a vedea dacă mi-a fost afectat creierul. Am apucat pixul și hârtia, și am răspuns la toate întrebările, înainte să mi le adreseze - numele, adresa, numărul de asigurare socială, la naiba, am scris inclusiv parola de la calculatorul de la serviciu. Șeful meu și-a dat seama că sunt în regulă, și i-a spus asistentei să mă lase în pace, că sunt bine (șeful meu era chirurg oncolog). Ea continua să pună întrebări, așa că am început să-i scriu rime despre asistente. Atunci a plecat.

Doctorii intrau și ieșeau din salon, verificau cum sunt, și erau mirați că trăiesc, ba chiar nu am nici creierul afectat. Într-un final mi-am convins familia să plece, că sunt bine. Asistenta peste care m-am năpustit a venit să mă vadă, cu un pachet de gheață pe obraz. Era foarte prietenoasă, având în vedere ce i-am făcut. Mi-a spus că ce am făcut este normal pentru cineva care se întoarce în corp. Atunci am început să mă întreb ce se întâmplase. M-au vizitat foarte multe rude decedate în acea seară, care mi-au spus că totul va fi bine.

Pe parcursul săptămânilor ce au urmat, mi-a revenit în memorie că sunt aici cu o misiune - dar care era misiunea? M-am dus la librărie la secțiunea New Age, și am rugat să mi se dea o carte care să mă ajute să înțeleg prin ce am trecut. Imediat a sărit o carte de pe raft, și mi-a căzut la picioare. Era o carte despre experiențe LMV, scrisă de Barbara Harris. Așa a început călătoria mea.

Am aflat mai târziu că misiunea mea era să mă întorc și să iubesc, și să-i ajut pe oameni să nu se mai teamă de moarte. Mi s-a spus ”Nu ai iubit destul”. Această informație mi-a venit cu ajutorul cuiva de la IANDS, care m-a consiliat la telefon. Acesta m-a sfătuit să întreb universul care este misiunea mea - și acesta a fost răspunsul pe care l-am primit atunci. Mi s-a părut cea mai tare chestie! De atunci nu m-am mai oprit. Nu este ușor să duci acest miracol zi de zi, dorindu-ți să fii ”acasă”. Dar știu că sunt aici cu un motiv, așa cum este toată lumea. Iar durerile umanității pot fi greu de suportat uneori. Sunt atât de multe de zis!

Informații generale:

Genul: Femeie.

Data când s-a petrecut întâmplarea: 20.09.1994

Pe durata când se petrecea întâmplarea, avea loc vreun eveniment ce era legat de amenințarea vieții? Da. Boala. Insuficiență respiratorie.

Elemente LMV:

Cum considerați că a fost trăită experiența dvs: Amestecat.

Există medicamente sau droguri care v-ar fi putut afecta experiența? Nu.

A fost experiența dvs. de visare în vreun fel? Deloc.

V-ați simțit separat de trupul fizic? Da. Știam că sunt iubire totală - în formă de spirit. Nu mă raportam la o formă fizică.

La ce punct pe parcusul întâmplării v-ați aflat la cel mai înalt nivel de conștiență sau atenție? Inconștientă.

Vi s-a părut că timpul este accelerat? Totul părea să se întâmple deodată, de parcă timpul s-ar fi oprit. De fapt, nu aveam deloc conștiința timpului!

Vă rugăm să comparați auzul din timpul experienței, cu auzul de dinainte de momentul experienței. Un fel de șuierat / bâzâit.

Ați fost conștient de alte lucruri ce se petreceau departe de dvs, ca și cum ați fi avut o percepție extrasenzorială? Uneori spun lucruri care nu s-au întâmplat încă - aici am ajuns cu abilitățile extrasenzoriale. De asemenea, atunci când m-am trezit, un unchi care a decedat în urmă cu 25 de ani, mi-a apărut într-o viziune. După aceea am văzut o fotografie în care arăta la fel ca în viziunea mea (pe un motor, cu părul aranjat ca James Dean, și un pachet de țigări rulate în buzunarul de la mâneca bluzei - mi-a spus ”Copilă, încă nu a venit timpul tău”. Eu nu știusem de existența acestui unchi, dar în viziune știam cine este, și atunci când am văzut acea fotografie am exclamat ”Oh, ăsta e unchiul Johnny”, șocând-o pe mătușa mea.

Ați trecut printr-un tunel, sau ceva asemănător? Da. Era un negru catifelat, iar eu pluteam ușor prin el. Mâini ieșeau din toate părțile, și mișcarea acestora mă făcea să mă deplasez.

Ați întâlnit sau văzut alte ființe care au decedat, sau încă trăiesc pe Pământ? Nu. Îmi amintesc că am întâlnit două grupuri, poate trei. Nu îi cunoșteam, iar comunicarea era prin infuzie. Primul grup m-a dus într-un tur al universului - trecut, prezent, viitor. Al doilea grup mi-a dat cunoaștere universală. A treia ființă a fost Dumnezeu care m-a trimis înapoi.

Ați văzut vreo lumină? Da. O înțepătură mică de lumină la capătul tunelului vast.

Vi s-a părut că ați intrat într-o lume altfel decât cea pământească? O lume mistică sau nepământeană.

Vi s-a părut că înțelegeți totul dintr-o dată? Totul în legătură cu Universul. A se vedea răspunsurile de mai sus. Când m-am trezit, am simțit efectiv cum se scurge informația din mine. Îmi amintesc că mă împingeam în pat să mențin senzația, dar pur și simplu curgea din mine. Îmi amintesc chestii ciudate, cum ar fi lucruri legate de vreme - asta mi se pare ciudat, tiparele de vreme sunt doar felul planetei de ”a-și face dreptate”. Îmi amintesc că mi s-a răspuns la întrebări religioase, și că mi-am dat seama de ce m-am simțit mereu inconfortabil la școala catolică. Nu pentru că era greșit ce învățam, ci pentru că nu era tocmai corect / adevărat. Îmi amintesc că mi s-a spus că va fi bine, că lucrurile astea trebuie să se întâmple. Îmi amintesc mereu cum am simțit că este o discuție aprofundată despre liberul arbitru, și am aflat că toți avem alegeri de făcut, și lucruri care se întâmplă, atât pozitive cât și negative, ca urmare a alegerilor făcute, și așa trebuie să fie.

Uneori cunoașterea universală îmi apare în cap pe măsură ce se întâmplă ceva în lume. Spre exemplu, îmi amintesc niște date din Fizică, și când a apărut informația despre găurile negre din galaxia noastră, am izbucnit dintr-o dată, spunând că era și timpul să descopere odată chestia asta. Desigur, toată lumea s-a uitat la mine de parcă eram nebună, dar eu am dat din umeri și am zis ”știri învechite”. Lucruri de genul ăsta mi se întâmplă mereu.

Ați văzut scene din viitor? Scene din viitorul lumii. Nu mi-am amintit partea asta atunci când m-am trezit. Aceste flashuri și senzații / simboluri, mi le amintesc cu ore, zile sau săptămâni înainte de a se întâmpla.

V-ați lovit de vreun obiect fizic, sau ați simțit o limită de care nu puteați trece? Da. A treia ființă pe care am întâlnit-o era Dumnezeu, și el m-a oprit, nu m-a lăsat să merg mai departe spre lumină. Mi-a spus că trebuie să mă întorc să-mi închei misiunea. Mi-am dorit foarte tare să merg mai departe, să rămân moartă. El nu m-a lăsat (de fapt, am avut chiar un război verbal!!). Îmi amintesc că m-am luptat cu el timp de ore întregi, am mers până într-acolo încât l-am întrebat ”Dar tu cine te crezi, să nu mă lași să trec”.

Ați ajuns la o graniță, sau punct de unde nu mai era întoarcere? Nu.

Dumnezeu, Spiritualitatea și Religia:

Care a fost religia dvs înainte de experiență ? Catolică.

Care este religia dvs acum? Nu sunt sigură că răspund la întrebare - urmez mai degrabă o cale spirituală, decât un sistem de credință organizat.

Ai avut orice modificări ale valorilor sau credinței dvs, ca urmare a experienței? Da. Dumnezeule, multe. Spre exemplu, și o să fac un rezumat scurt, știu că Dumnezeu nu este un răutăcios care stă pe un tron cu o carte mare în mână, și atunci când murim ne verifică numele și ne trimite în rai sau în iad. Știu că ”ziua judecății” este revizuirea vieții, de fapt. Am devenit mai blândă, iau lucrurile așa cum sunt (deși uneori nu este deloc ușor!). Aș putea continua la nesfârșit.

Referitor la viata Pământeană, altele decât Religia:

Schimbări din viața dvs după experiență: Evoluție.

Ce schimbări au apărut în viața dvs după experiență? Sunt mult mai determinată, mai cu picioarele pe pământ (mă rog, uneori), mai iertătoare, mai spirituală, mai deschisă, caldă, mai puțin materialistă (deși, de când am renunțat la lăcomie, am mai mult decât niciodată) - aș putea continua ore întregi.

S-au schimbat legăturile dvs. cu oamenii, ca rezultat al acestei experiențe? Sunt mult mai tolerantă privind diferențele de opinii cu ceilalți. De asemenea, sunt mai selectivă. Am tendința de a simți scopul uneori, atunci când întâlnesc oameni, și rămân cu ei știind că acolo există o lecție. Îmi dau seama dacă ceva nu funcționează, și merg mai departe.

În viața mea zi cu zi meditez mai mult, reflectez, vorbesc mai mult cu Dumnezeu, sunt mai spirituală. Mă simt mult mai conectată cu tot felul de lucruri. Îmi aduc aminte că, după experiență, stăteam și mă holbam la lucruri de parcă nu le-aș fi văzut niciodată, și cu uimire. Simțeam că sunt conectată cu lucruri pe care înainte le consideram obiecte fără viață. Am simțit că totul are un fel de scop al sufletului, de la o piatră până la un copac, un gândac, etc. Mă minunam la trecerea norilor, și, foarte amuzant, la felul în care se învârteau roțile mașinilor pe stradă, făcându-le să meargă înainte. Am devenit mult mai conectată.

Am căutat o practică religioasă organizată în care să mă simt confortabil. Nu am găsit încă. Am devenit maestru Reiki, lucru care mi-a trezit și mai mult din experiența trăită.

Sunt mult mai detașată la lucru, și simt că oriunde ajung, este pentru că e nevoie de mine acolo. Am învățat niște lecții foarte mișto în viața asta.

După LMV:

A fost greu de exprimat în cuvinte această întâmplare? Da. Pentru mine, cuvintele nu pot exprima profunzimea emoțiilor.

Ați observat vreun dar psihic, paranormal sau special pe care nu-l aveați înainte de întâmplare? Da. Mi-au fost amplificate.

Există părți din experiență care au o semnificație importantă pentru dvs? Sunt multe la categoria celor mai frumoase. Faptul că am realizat că noi toți avem un scop în viață, și că depinde de noi ce facem cu el. Înțelegerea faptului că chiar există Dumnezeu și spirite care sunt cu noi tot timpul. Și că viața continuă după existența fizică.

Partea cea mai rea este că m-au salvat. Că nu am avut de ales, și a trebuit să mă întorc.

Ați împărtășit cu alții experiența avută? Da. De obicei dacă sunt cu cineva dintr-un motiv nevăzut (cel puțin în planul fizic), conversația ajunge în jurul morții, cum este, etc. De regulă atunci simt un impuls să împărtășesc tot ce este nevoie în acel moment. Uneori oamenii sunt speriați de poveștile mele, dar de cele mai multe ori sunt atât de însetați de informație, încât vor mai mult. Cei mai mulți simt ușurare aflând că există ceva mai mult.

Vi s-a mai întâmplat să aveți acest fel de experiență în orice moment al vieții? Nu.

Mai este ceva ce doriți să adăugați la experiența dvs? Sunt atât de multe de spus, și totuși îmi dau seama că mă repet, încercând să găsesc cuvintele potrivite pentru a descrie emoțiile.

Vă rugăm să faceți orice propuneri în privința acestui chestionar. Ce întrebări ar mai trebui incluse aici, ca să vă ajute să comunicați mai bine experiența dvs.? Este un chestionar minunat, și un exercițiu foarte bun pentru cel care a trăit o experiență. Sunt foarte recunoscătoare că am aflat de el, este ca un mini - retreat!