In 1992 am fost dusa cu salvarea la spital. Cind m-au dus in camera de urgenta mi s-a spus ca aveam un atac de cord. Doctorii si asistentele erau cam surprinsi caci aveam numai 37 de ani pe atunci, eram femeie de culoare alba, fara tensiune arteriala mare sau colesterol. (Deci statistic nu faceam parte din grupul care este sub acest risc) Cand am auzit , am inceput dintr-o data sa plang , caci nu voiam sa mor gandul mortii incepuse sa ma sperie. Pe cand eram in camera de reanimare m-au vizitat diferite rude. Nu-mi dadeam seama cat eram de rau. Fostul sot a venit in camera cu fetita. Mi-a spus sa nu am teama ca el si sotia lui vor avea grija de ea caci o iubeau nespus. Numai atat imi aduc aminte din acea vizita. In timp ce el vorbea am inceput sa observ ceva alb in usa ce era in fata patului. Mergea de jos in sus. Incet, incet. tot cimpul meu de vedere a fost acoperit cu un alb de o puritate pe care nu l-am mai vazut vreodata. Fiica mea mi-a povestit mai tarziu ca , in acel timp, se uita la mine si a crezut ca am adormit , dar imediat a auzit aparatul ce-mi monitoriza inima cum batea si a auzit un sunet lung , si a vazut imaginea liniei drepte ce arata ca nu mai eram in viata. S-au dat inapoi in timp ce o echipa de circa 5 oameni au venit in jurul meu cu aparate electrice pentru a-mi pune inima in miscare si au tras perdeaua ca sa nu mai vada nimic. Li s-a spus sa astepte in sala de asteptare. Asa ca au fost escortati afara si li s-a spus ca cineva va veni sa le spuna cum eram. Dar eu eram intr-o atmosfera in care ma simteam mai bine decat ma simtisem vreodata. Mergeam din ce in ce mai departe in aceast loc in care ma aflam. Niciodata nu-mi putusem imagina ca un loc putea fi atit de pur si de calm. Seninatate, liniste si calm pe care nu le-am trait vreodata era acolo. Mi-am dat seama imediat ca acolo nu era Durere sau Suferinta de vreun fel. Nu simteam nimic negativ in acel loc. Nu simteam nimic rau sau urat. Cu cat ma uitam mai mult in jur , cu atat lucrurile aratau mai bine. Imi amintesc ceea ce am simtit si ca incepusem sa zic cu voce tare: minune, pentru ca intr-adevar ma simteam plina de acea minunatie. In timp ce ma uitam inainte am vazut o lumina fina, moale, matasoasa. Se intindea cit vedeam cu ochii. Parea ca se intinde pe kilometri intregi in lungime si latime. Eram mirata si ma uitam mereu inainte si am inceput sa vad o lumina gri albastruie in partea de jos a luminii albe si moi. In timp ce ma apropiam mi-am dat seama ca de fapt acea culoare erau de fapt siluete de oameni. Mari, mici, tineri, batrini, nu erau rase diferite pentru ca se vedeau numai ca niste siluete. Erau foarte multi acolo. Asa de multi ca nu-i puteai numara. Peste tot se simtea o iubire neconditionata. Am vrut sa merg mai departe. Am vrut sa stiu ce era acel loc. Voiam sa locuiesc acolo. Cu cat ma apropiam era ca si cum se lua ceata din fata ochilor ca sa vad din ce in ce mai clar si mai bine. Apoi am simtit cum s-a apropiat de mine o femeie. A venit atat de aproape , lncat puteam s-o iau de mana. Nu stiu de ce, de indata ce am vazut-o, am simtit ca o iubesc. Am avut o mare iubire si intelegere pentru ea. Ceilalti au ramas acolo unde erau si pareau ca vorbeau intre ei. Stiu ca eu si acea femeie am vorbit pentru o vreme. Nu mai stiu ce ne-am spus. Imi deschideam ochii dar cumva simteam cum capul imi cadea in jos. Incercam sa-mi ridic capul dar parea a fi intr-un unghi dificil si nu-l puteam ridica. Atunci m-am uitat in partea dreapta si am vazut o persoana pe care nu o cunosteam. Mi-a zis Buna! Nu cred ca e confortabil pentru tine sa fi in aceasta pozitie. Stai sa-ti ridic capul. Apoi mi-a zis: Ne-ai speriat rau domnisoara. Era doctorul care imi pusese din nou inima in miscare. Imi aduc aminte ca nu voiam sa vorbesc. Ma simteam trista si goala pe dinauntru. Eram total confuza. Am inchis ochii in speranta ca voi vedea din nou acel loc. Doream din tot sufletul sa fiu acolo in acel loc alb pur. Dar cind am inchis ochii nu l-am mai vazut.

Nu am inteles ce s-a intimplat! Pana intr-o seara cand ma uitam la televizor si cineva a aparut pe ecran si a inceput sa povesteasca experienta de limita dintre viata si moarte pe care o avusese. Cu trecerea timpului mi-am dat seama ca si eu trecusem prin acest lucru. Acesta nu este un lucru care se discuta in conversatiile de zi cu zi, asa ca pana nu am vazut acel program de televiziune nici nu mi-am dat seama ce se intimplase. Cu cat am vazut mai multe lucruri asemanatoare la televizor cu atat am inceput sa accept ceea ce s-a petrecut in 1992. Cind incerc sa le spun si altora despre cele traite , ei se indoiesc de mine si-mi spun ca poate am visat. Stiu ca dupa acea intamplare mi-am schimbat atitudinea si felul de a gandi despre multe lucruri. S-a intamplat ca am vorbit cu doua persoane chiar inainte de a muri si le-am impartasit cele prin care am trecut in speranta ca nu le vor mai fi teama de moarte. Deasemenea , am avut o relatie foarte stransa cu un tanar care a murit numai cu cateva luni in urma. Puteam vorbi despre moarte impreuna caci el nu se sfia de asta, stia ca va muri. Eu nu stiu de ce traiesc astazi, aici. Nu am o viata prea buna. Traiesc asa cum am trait intotdeauna, in afara ca boala s-a inrautatit si acum pot sa adaug la lista cea lunga si boala de inima... Si acum am nevoie de ajutor din cand in cand. Citeodata am nevoie de ajutor sa intru sau sa ies din baie. Nu mai sunt stabila pe propriile maini. Citeodata daca maninc ceva trebuie sa fiu aproape de WC caci nu stiu cat de mult timp pot tine mancarea in mine. Traiesc din ajutor medical acum si de multe ori nu am mancare indeajuns in casa, dar nu renunt la pisica si catel caci ei sunt singurii care imi primesc dragostea : si ei la randul lor imi daruiesc dragostea lor. Ele nu ma parasesc fiindca uneori am mari dureri, ma suporta asa cum sunt. Sunt aici cu mine , indiferent de conditia mea fizica. Asa ca, nu pot manca nici macar o inghetata cand este foarte cald afara. Sunt zile in care strig si plang catre ceruri, de ce sunt atat de singura si fara oameni in jurul meu, de ce oare oi mai fi aici pe pamant? De ce m-am intors din acel loc? Sufar atat de mult din cauza durerii fizice sau din cauza singuratatii. Cateodata sufar de amindoua la un loc.

Cind a murit mama de cancer am stat cu ea in spital. In dimineata in care a murit am auzit cum a luat ultima gura de aer si a deschis ochii mari. S-a uitat in jurul camerei cu uimire. M-am dus repede sa-l aduc pe doctor si in timp ce-i asculta inima se intreba oare de ce se uita mama in jurul camerei cu asa uimire. In ultimele saptamani nici macar nu deschisese ochii. Asa ca atunci cand am avut experienta in 1992 ,mi-am dat seama de ceea ce vazuse ea pe 1 decembrie 1991 cand a murit.

Fata mea este singurul motiv care m-a tinut in viata si cu mintea intreaga. Ea este pacea mea cereasca pe pamant. Ma mai gandesc inca la moarte cateodata. Si as vrea sa mor. Dar nu ma mai gandesc la sinucidere. Nu pot nici macar sa mai omor o musca sau o furnica daca se intimpla sa intre in casa. Numai le dau afara. Si asta nu-mi creaza nici o problema. Acum stiu ca sinuciderea nu ma va duce in acelasi loc pe care l-am vazut in 1992 si vreau sa fac tot ce imi sta in putinta , sa merg din nou acolo cind imi va veni vremea. Asa ca , indiferent cat de grea si plina de necazuri este viata pentru mine, eu stau si astept. Fiindca moartea nu este sfarsitul vietii. Moartea este o existenta care este diferita de cea de aici de pe pamant si cu mult mai buna asa ca , astept pina cand imi va veni vremea sa plec de tot! Multumesc tuturor de pe acest web site care m-au facut sa ma simt ca apartin si eu intr-un loc si sa simt legatura cu ceilalti.