Descrierea experientei:

Eram ultima zi la lucru înainte de concediul de maternitate. Eram însărcinată în 8 luni, dar mă simțeam foarte obosită de vreo două zile, abia funcționam. Mă simțeam confuză, stoarsă de energie, apatică, și în dimineața aceea observasem că mi se făcuse albastră zona perianală. Mă plânsesem atât de mult de-a lungul sarcinii, încât am decis că orice ar fi, poate să aștepte. Aveam programare la doctor în ziua aia, la ora 14:00. Urma să-l implor pe doctor să-mi dea concediu oficial, dar oricum nu aveam de gând să mai merg la serviciu până nu-mi reveneam.

Eram la cantină, terminam petrecerea bebelașului pe care mi-o organizaseră colegii, când a sunat telefonul, era pentru mine. M-am ridicat și m-am dus spre telefon, și o Femeie a trecut pe lângă mine și a zis ”Când naști?” Deja eram sătulă de întrebarea asta la care răspundeam deobicei cu ”Nu suficient de curând”, așa că de data asta am răspuns ”În orice moment” Precogniție? Nu cred. Dar a fost o coincidență.

Am ridicat telefonul, și era soțul meu. Nu mă suna niciodată la serviciu, așa că am fost puțin îngrijorată. Mă sunase să-mi spună că poate face actele deja pentru mașina pe care și-o dorea de ceva vreme, așa că o va lua mai devreme de la grădiniță pe fiica noastră în vârstă de 4 ani. Nu va fi acasă toată ziua, și a simțit nevoia să mă sune și să-mi spună asta, dintr-un motiv sau altul. Apoi va pleca la serviciu în jurul orei 14:30. Era ora 10:00 am.

Asta se petrecea în 1986. Nu existau încă telefoanele mobile, și s-a dovedit că apelul lui a fost providențial. Cum stăteam și-l ascultam la telefon, am simțit că mi se udă pantalonii. M-am gândit pentru o secundă că mi s-a rupt apa, și dintr-o dată a început să țâșnească din mine cu atâta forță, încât părea să explodeze pe podea, se împrăștia peste tot. M-am uitat în jos și am văzut cum curgea sângele din mine cu atâta putere încât simțeam că o să leșin. Nici nu știu dacă leșinam de la cantitatea de sânge pierdută, sau de la vederea sângelui. Am strigat în telefon ”Dumnezeule, Butch, o să mor! Trebuie să vii aici, acum!” Apoi am aruncat telefonul cât de tare am putut.

Colegele mele s-au adunat în jurul meu și m-au așezat pe o masă. Cineva a fugit și mi-a sunat doctorul. Afișasem cu două zile în urmă numerele de telefon importante, în caz că se întâmplă ceva, iar după aceea, șefa mea Kathy mi-a spus cât de recunoscătoare a fost pentru asta. Doctorul le-a spus să mă ducă la el la cabinet, fără să-și dea seama cât era de serioasă hemoragia mea. Se stabilise că mă vor duce la el, dar starea mea era din ce în ce mai gravă, începeam să-mi pierd conștiența, deși nu eram leșinată. Tot auzeam apă picurând, și le-am rugat de câteva ori să o oprească. Continua să picure, și mi-am întors capul să văd dacă nu cumva sângeram atât de rău încât picura de la mine pe podeaua cantinei. Kathy m-a văzut îngrozită și mi-a spus ”Nu picură apă, e sânge”. Știam că voi muri în acel moment. Știam că sunt cumva detașată de tot ce se întâmpla, nu eram panicată, nu mă îngrijoram deloc, nu cum îmi imaginam eu că o voi face chiar și dacă pentru o secundă mi-ar fi fost viața în pericol. Eram calmă.

Dezastrul din cantină a continuat. Nu știau unde ar trebui să mă ducă, și șeful de departament a venit acolo, le-a spus tuturor să plece, și Kathy să cheme o ambulanță. Mă duceam la spital. Nu-mi păsa în acel moment. Nu simțeam nicio durere. Nu mă preocupa siguranța copilului. Știam doar că mi-am găsit pacea. Când a ajuns ambulanța, cineva le-a spus că îmi curge sânge pe nas. Nu erau deloc îngrijorați. Tot sângele fusese șters cu mopul. Asistenta m-a întrebat dacă sunt la prima naștere, și m-a strâns matern de mână. Știam că nu înțelege, și nu simțeam nevoia să îi explic că am cheaguri de mărimea unei mingi de softball în pantaloni, cel puțin 4 sau 5. Au tratat totul ca pe o rutină spre spital. M-au urcat pe o targă, și au plecat. Nu mi-au pus perfuzie, nu s-au uitat nicio clipă sub rochie, nu m-au întrebat nimic, doar dacă sunt în travaliu. Nici măcar nu au pornit sirenele în drumul spre spital.

Am ajuns la spital în 5 minute, era la o distanță de 5 blocuri. M-au dat jos, m-au dus cu liftul până la etajul 3, și m-au parcat pe hol în fața cabinetului de asistente, lăsând fișa pe tejghea. ”Te va prelua cineva imediat”, a spus pe un ton arogant asistenta. Nici în ziua de azi eu nu cred că ea și-a dat seama că sunt în pericol. Părea să creadă că eu sunt o tânără panicată la prima naștere, căreia i-a curs puțin sânge din nas.

Am stat acolo întinsă, nu mult timp, dar de fapt nu prea știu cât. Acesta este momentul în care am început să mă simt detașată de corp. La început mi-a fost rece, dar nu inconfortabil. Nu vedeam de sus, sau ceva de genul. Dar auzeam conversații din diferite saloane. Toate în același timp. Nimic important. Vedeam asistenții de pe ambulanță într-o cameră de așteptare, au cumpărat crackers cu brânză, și încercau să scoată punga din aparat. Se blocase cumva. Eu vedeam toate astea de undeva de deasupra cadrului de ușă. Apoi m-am văzut înapoi, priveam tavanul de pe hol. Simțeam atât de multă pace. Mă simțeam fericită și liberă, de parcă mi se luase o greutate de pe mine. M-am gândit puțin la soțul și fiica mea, cum îmi vor simți lipsa, câtă nevoie aveau amândoi de mine. Dar nu îmi doream să rămân. Voiam să plutesc. Voiam să fiu liberă din nou, dar simțeam că greutatea corpului mă trage înapoi. Simțeam nevoia să plec, dar în același timp simțeam că dintr-un motiv sau altul, nu îmi este permis. Tot eram împinsă înapoi în corp, dar nu simțeam nimic fizic.

Stăteam întinsă acolo, nu de multă vreme, dar suficient cât să sângerez mortal. Am simțit o căldură aproape de mine, și m-am întors să văd ce e. Nu puteam să vorbesc, nu mai aveam energie. Îmi consumasem toată energia ca să-mi întorc capul. Am văzut o asistentă care se apropia de mine, spunea ”Nu arăți prea bine” în timp ce întindea cearșaful. A strigat un cod. Au început să vină în fugă oameni de peste tot, targa a început să se miște, și am simțit pentru o secundă că sunt lăsată în urmă, până când mi s-a schimbat ”vederea”, și din nou priveam în sus spre tavan. Din acel moment, am rămas în corpul meu. Brusc am devenit îngrijorată pentru copil. Simțeam că e mort. Îmi era frică și eram confuză.

Personalul medical se agita, îmi puneau perfuzii, au dat drumul la o transfuzie de sânge, conectau aparate pentru mine și copil. Am simțit un val de căldură (sângele și medicamentația administrată se simțeau ca o pătură caldă pusă peste mine). Mi-am recăpătat energia, și am întrebat de copil. Trăiește? Nimeni nu mi-a răspuns. A ajuns și soțul meu împreună cu fetița mea. I-am spus că o iubesc și că o rog să fie cuminte cu tati, cât timp mămica e bolnavă. Apoi mi-am pierdut cunoștința, nu-mi amintesc nimic. M-am trezit când o asistentă deconecta monitorul pentru copil. Am întrebat-o de ce îl deconectează. Nu mi-a răspuns. I-am spus să-l lase acolo. Ea continua să-l deconecteze. Eu am insistat. Ea l-a lăsat aprins și a plecat în grabă. A venit doctorul. I-a spus soțului meu că bebelașul a murit. Aveam mai puțin de 30% șanse să supraviețuiesc unei operații, așa că mă lăsau să nasc natural. Mi-am adunat puterile să-i spun că copilul trăiește. Voiam să lase monitorul în funcțiune. Îi auzisem bătăile inimii când fusesem singură în salon. Doctorul a spus că așa ceva e imposibil. În acest moment bebelașului nu-i bate inima, și-mi arăta monitorul, să accept că este mort. Acum trebuia să mă concentrez să supraviețuiesc.

Asistenta a încercat din nou să ia monitorul, și am urlat la soțul meu să-i oprească. ”Nu-i lăsa, Butch. Trăiește, i-am auzit inima! I-am auzit-o!” Doctorul i-a făcut semn asistentei să plece. Dintr-o dată monitorul a început să bipăie. Inima bebelașului meu bătea! În șapte minute eram în sala de operație, copilul a fost resuscitat, iar eu eram în drum spre salonul de recuperare.

Am plecat acasă 5 zile mai târziu, slăbită și extenuată fizic, dar cu un nou sens în viață. De-acum nu mai îmi era frică de moarte. Nu am văzut sau vorbit cu nicio ”ființă” la acel moment, dar am simțit de nenumărate ori cum ies din corpul meu și sunt forțată să intru înapoi. Pe scurt. Am simțit libertate pentru o perioadă scurtă, fiind eliberată din cutia în care eram, și a fost o experiență emoționantă. Am știut că orice ar însemna această eliberare, era cu siguranță ceva plăcut, nicidecum rău.

Mi-a luat un an să mă recuperez fizic. În tot acest timp, am petrecut nenumărate ore pe podea cu Thomas și fetița mea Julie, învățându-l să se ridice în fund, să se rostogolească, să stea în piciorușe. El nu se dezvolta. Capul îi creștea mai mare în raport cu restul corpului. Am fost avertizată de echipa pediatrică să nu mă aștept la miracole. Thomas avea un scor APGAR 3 la naștere. Asta era o notă critică. 3 minute mai târziu a urcat la 6. Abia a trecut de scorul de referință 5. Nimeni nu știa cât de tare va fi afectat în urma faptului că nu a avut puls atâta timp. Placenta a fost smulsă din uter prematur, și o mare parte din sângele ce trebuia să ajungă la el, a curs în uter. Aveam hemoragie internă, fără niciun semn în afară de faptul că mi se făcuse albastră zona perianală, și eram extrem de obosită și palidă. În mod normal, copilul moare în faza asta, iar dacă supraviețuiește - are creierul afectat din cauza lipsei de oxigen. Efectele asupra copilului sunt devastatoare, chiar fatale. Uneori moare și mama, și de foarte multe ori, dacă supraviețuiește - are nevoie de histerectomie pentru a opri sângerarea. Mi s-au explicat toate astea de mai multe ori. Cazul meu a fost diferit.

Până la 11 luni, Thomas nu s-a târât, nu s-a ridicat în fund, și nu a manifestat niciun interes să se ridice. Stătea doar și zâmbea, capul lui creștea foarte mare, iar corpul rămânea mic. Ajunsesem să-mi fie groază de vizitele la doctor, și de negativitatea lor. Uram să mi se tot spună că nu e bine, că ar trebui să se dezvolte altfel, să mă pregătesc pentru ce este mai rău, să sper la mai bine. Nu acceptam. Continuam terapia fizică în fiecare zi cu el la podea, și în tot timpul în care nu era pe podea, îl țineam în brațe. Nu îndrăzneam să-l înscriu la creșă, unde ar fi stat într-un pătuț toată ziua, și i-ar fi încetinit progresul. Uneori plângeam când eram singură. Nu voiam ca el să fie handicapat din cauza asta. Și m-am rugat intens.

Apoi într-o zi, Thomas s-a dat de-a bușilea. L-am sunat pe doctor plângând! După o săptămână s-a ridicat, iar până la sfârșitul lunii deja făcea primul pas!! M-am așteptat la un miracol, și am primit unul. Corpul lui a început să crească, iar la doi ani era deja un copil normal și sănătos. Astăzi Thomas are 15 ani. Este un copil cu suflet bun, foarte apropiat de mine, și s-a revanșat total pentru începutul greu în viață. Acum are 1,80m, și 100 de kilograme! Are nr. 47 la pantofi. Nimeni nu poate crede că copilul ăsta a fost condamnat la dezvoltare cu probleme mentale.

Eu cred că toate evenimentele s-au petrecut cumva secvențial, astfel încât să pot experimenta totul. Am experimentat sentimente ciudate și senzații care erau liniștitoare chiar în apropierea morții. Mi-am dezvoltat o înțelegere mai profundă a vieții, și continuă să se aprofundeze de-a lungul anilor.

Am uitat să spun că la câteva săptămâni după ce l-am adus pe Thomas acasă, ne-am întins toți să tragem un pui de somn într-o după-masă. Thomas de obicei dormea cu orele, iar Julie nu dormea aproape deloc, dar stătea în pat și se juca. Mă gândeam că reușesc să dorm măcar un sfert de oră pe canapea, și devreme ce oricum eu dormeam foarte ușor, nu aveam probleme dacă Julie nu dormea, aș fi auzit-o dacă era ceva. M-am așezat pe canapea și imediat am adormit atât de adânc ca niciodată în viața mea, și nici de atunci încolo.

Îmi aduc aminte că eram întinsă dar nu adormisem. Era ca și când leșinasem fix când am atins perna cu capul, cum se spune. Am închis ochii, și m-am simțit ca și când aș fi căzut. Era ca și când aș fi deschis ochii și era lumină strălucitoare peste tot. Era blândă, ca lumina soarelui, dar mai albă. Mergeam de-a lungul unui trotuar, și am văzut pe partea cealaltă a străzii - o creatură frumoasă pe care am identificat-o ca fiind un ”înger”, ce mergea în direcția opusă. M-am întors să-l privesc, s-a uitat la mine, și dintr-o dată eram în fața ”lui”. Era atât de frumos, cu părul lung și alb ce părea de mătase, în valuri, purta o rochie albă, diafană, cu un cordon lat alb legat în talie, iar linia gâtului mi-a atras atenția. Era largă, deschisă, până aproape de nivelul taliei, și i se vedea pieptul. Arăta de parcă era din ceară, cu linii musculare evidențiate. Era foarte atractiv, avea ochii albaștri, deși nu mă puteam uita direct în ochii săi, decât câte puțin. Mă holbam la pieptul lui, care era deasupra nivelului capului meu. Era foarte înalt, musculos, în formă, și în același timp drăguț (bun) și puternic. A, și avea aripi imense ce-i ieșeau din spate. Acestea erau arcuite deasupra capului, înguste, de un alb imaculat. Eram șocată, și mă simțeam smerită, prea smerită să pot vorbi. El mi-a transmis telepatic ”Am pentru tine ceva foarte important de făcut”

Am gândit ”Ce?”, dar nu am spus nimic. El mi-a auzit gândul, și a spus ”Vei ști când va veni timpul. Dar ai o misiune importantă”. Mă simțeam specială. Mă simțeam iubită, și parcă străluceam pe dinăuntru. Nu puteam înțelege ce putea fi, așa încât să trebuiască să fie făcut de cineva ca mine, dar eram pregătită pentru orice ar fi fost. Nu mă simțeam nesemnificativă, și nu îmi era teamă. Mă simțeam puternică și capabilă. Mă simțeam în stare să fac orice ar fi trebuit să fac. Am vrut să-i pun mai multe întrebări, dar știam că nu este nevoie. Asta era tot ce trebuia să știu. Apoi am deschis ochii.

Strălucirea din cameră se stingea, lăsând loc luminii domoale a apusului. M-am uitat la ceas să văd cât am dormit, și am fost șocată când mi-am dat seama că dormisem 3 ore!! Am sărit din pat și m-am dus glonț în camera fiicei mele, speriată că a pățit ceva în timpul ăsta. Niciodată până în acel moment nu am lăsat-o nesupravegheată atâta vreme. Eram panicată! Mereu făcea tot felul de boacăne. Dar ea dormea tun. Nu știu de când adormise, pentru că eu adormisem mult înaintea ei. Dar ea niciodată nu dormea la prânz. Nu-mi venea să cred că a dormit până seara. L-am verificat pe Thomas. Începea să se foiască, se trezea. Eram perplexă că fusese liniște atâta vreme, și că am dormit 3 ore. Și că-mi aminteam visul. M-am așezat pe canapea, și m-am concentrat îndelung pe detalii. Nu voi uita niciodată, și niciodată nu am avut un asemenea vis. Îl numesc vis, dar a fost mult mai mult de atât. Atunci eram convinsă că totul este real, și și acum sunt convinsă că a fost real. Doar că nu pot să explic diferența dintre visele obișnuite și acest ”episod”. Profunzimea acestuia și realismul sunt inexplicabile.

Încă nu știu care este ”misiunea” mea specială. Poate că trebuia să rămân acasă cu Thomas până să înceapă să se dezvolte normal. Poate că încă mă așteaptă în viitor. În orice caz, sunt pregătită. Sunt pregătită pentru orice îmi rezervă viitorul. Caut moduri de a ieși din rutină și de a face ceva bun pentru cineva. Caut să fiu înțelegătoare. Am mai multă compasiune acum. Sunt sensibilă la povești asemănătoare. Cred că aceste lucruri se întâmplă, chiar și numai în mintea noastră, sau pur și simplu în vastul câmp de energie din jurul nostru. Nu am niciun răspuns. De fapt, nu am nici întrebări. Nu ne este menit să știm. Încă.

Informații generale:

Genul: Femeie.

Data când s-a petrecut întâmplarea: 21 Noiembrie 1986

Pe durata când se petrecea întâmplarea, avea loc vreun eveniment ce era legat de amenințarea vieții? Da. Naștere. Sarcină cu probleme; hemoragie severă; am fost lăsată singură pe hol, în timp ce o asistentă a trecut pe lângă mine, a văzut că sunt foarte palidă și am privirea fixă.

Elemente LMV:

Cum considerați că a fost trăită experiența: Pozitiv.

Există medicamente sau droguri care v-ar fi putut afecta experiența? Nu.

A fost experiența dvs. de visare în vreun fel? Ei bine, al doilea episod în care descriu un fel de vis, s-a petrecut în timp ce dormeam. Pe moment, am crezut că a fost un vis. Este singurul mod în care mă pot exprima ca să descriu ce mi s-a întâmplat. Dar eu simt că nu a fost doar un vis. A avut profunzime, un realism imens, și o cunoaștere ce a venit în urma experienței, deși nu-mi amintesc ca atunci să fi învățat ceva.

V-ați simțit separat de trupul fizic? Da. Nu pot descrie altfel decât fix așa cum m-am simțit. M-am simțit ușoară. Era ca și când aș fi privit un film din unghiuri diferite. Am experimentat odată ceva cu care aș putea face o comparație: Jucam un joc video, și am primit un bonus să schimb felul în care văd, și brusc vedeam totul dintr-un unghi diferit. Așa a fost și experiența trăită de mine. Nu m-am privit pe mine nicio clipă. Vedeam în unghi de 180 de grade, fără să întorc capul. Puteam să văd de foarte de sus, de foarte aproape, și panoramic, și cu schimbări de la o vedere la alta atât de rapide, încât părea că nici nu există timpul în sine.

La ce punct pe parcusul întâmplarii v-ați aflat la cel mai înalt nivel de conștiență sau atenție? M-am simțit foarte alertă mental, iar fizic nu am simțit nimic.

Vi s-a părut că timpul este accelerat? Totul părea să se întâmple deodată, de parcă timpul s-ar fi oprit. Mă simțeam eliberată dintr-o ”cutie” (corpul meu); pluteam și eram imponderabilă, și părea că sunt peste tot în același timp, deși nu am părăsit holul spitalului nicio clipă.

Vă rugăm să comparați auzul din timpul experienței cu auzul de dinainte de momentul experienței. Nu.

Ați fost conștient de alte lucruri ce se petreceau departe de dvs, ca și cum ați fi avut o percepție extrasenzorială? Ei bine, nu am verificat ulterior, dar eu am văzut tehnicienii de pe Salvare cum încercau să își cumpere crackers cu brânză de la un aparat care părea să fie blocat. Știu că zona cu aparate era în capătul opus al holului, deloc suficient de aproape de mine ca să pot vedea întâmplarea, sau măcar să aud. Am auzit și inima copilului meu când eram singură în salon, și de câte ori încercam să le spun că am auzit, asistentele se uitau pe monitor și, evident, nu exista nicio dovadă. Au tot încercat să deconecteze monitorul , până când inima lui chiar a început să bată. Ar fi trebuit să nasc normal, ceea ce m-ar fi costat viața mea, probabil, și cu siguranță viața copilului.

Ați trecut printr-un tunel, sau ceva asemănător? Nu.

Ați întâlnit sau văzut alte ființe care au decedat, sau încă trăiesc pe Pământ? Da. În cel de-al doilea episod, cel cu ”visul”, am căzut într-un somn adânc și m-am trezit că mă plimb pe un trotuar dintr-un oraș foarte frumos. Părea cumva de cristal, translucid, și în același timp de un alb strălucitor. Am simțit că era cineva cu mine, mergea în lateralul meu, dar nu-mi amintesc să fi văzut pe cineva, și nici măcar pe mine însămi. Din nou, vederea mea era ca a unei camere video.

Ați văzut vreo lumină? Nu.

Vi s-a părut că ați intrat într-o lume altfel decât cea pământească? O lume mistică sau nepământeană.

Ce fel de emoții ați simțit în timpul experienței? Pace. Liniște. Fericire. Eliberare. Libertate. Imponderabilitate. O puternică senzație că sunt trasă în sus și plutesc.

Vi s-a părut că înțelegeți totul dintr-o dată? Totul în legătură cu Universul. I-am simțit prezența, dar nu mi s-a permis să știu.

Ați văzut scene din viitor? Scene din viitorul lumii. Am o sensibilitate crescută la limbajul corporal al oamenilor, la emoțiile și motivațiile lor, deși nu aud ce gândesc. Se pare că percep mai mult decât alți oameni, și uneori prietenii mă privesc ciudat, de parcă trag concluziile prea repede. Ulterior se dovedește că am avut dreptate, deobicei.

V-ați lovit de vreun obiect fizic, sau ați simțit o limită de care nu puteați trece? Nesigur. Părea că tavanul este unghiul din care priveam. După ce am văzut, trebuie să fi fost deasupra tavanului privind în jos în spatele aparatului cu produse. Nu simțeam că mă apasă tavanul, doar că sunt puțin deasupra lui, și apoi înapoi în corp.

Ați ajuns la o graniță sau punct de unde nu mai era întoarcere? Nu. Păream să fiu cumva legată de ceva, simțeam libertatea, dar nu puteam să mă îndepărtez, și intram și ieșeam repetat, chiar dacă numai până la nivelul tavanului.

Dumnezeu, Spiritualitatea și Religia:

Care a fost religia ta înainte de experiență? Niciuna.

Care este religia dvs acum? Niciuna.

Ai avut orice modificări ale valorilor sau credinței, ca urmare a experienței? Da. Nu mai îmi este frică de moarte, fără o experiență religioasă profundă, în afară de faptul că am devenit interesată de religie și am explorat-o o perioadă.

Referitor la viata Pământeană, altele decât Religia:

Schimbări din viața dvs după experiență: Am rămas aproximativ la fel.

Ce schimbări au apărut în viața dvs după experiență? Posibil să mă fi și maturizat odată cu vârsta. Dar simt că nu mai îmi este teamă de lucruri așa cum îmi era înainte.

S-au schimbat legăturile dvs. cu oamenii, ca rezultat al acestei experiențe? În afară de un sentiment de pace, și senzația unui scop necunoscut, nu cred că s-au schimbat prea multe.

După LMV:

A fost greu de exprimat în cuvinte această întâmplare? Nu.

Ați observat vreun dar psihic, paranormal sau special pe care nu-l aveați înainte de întâmplare? Nesigur. Mi-a crescut senzitivitatea față de oameni în general, și pot să-i înțeleg mai bine decât alții (a se vedea și răspunsul la întrebarea 18, mai sus)

Există părți din experiență care au o semnificație importantă pentru dvs? Sentimentele de libertate au fost cele mai frumoase. Cel mai urât? Recuperarea fizică și depresia de după.

Ati împărtășit cu alții experienta avută? Da. Doar cu câțiva oameni. Singura persoană care m-a luat în serios, a fost o prietenă de-a mea care este martor al lui Yehova. Ea m-a ascultat cu atenție și m-a crezut, și mi-a spus cu sinceritate că nu are idee ce a fost, dar trebuie să fi fost real, dacă așa am perceput eu.

Vi s-a mai întâmplat să aveți acest fel de experiență în orice moment al vieții? Nu.

Mai este ceva ce doriți să adăugați la experiența dvs? Nu.

Vă rugăm să faceți orice propuneri în privința acestui chestionar. Ce întrebări ar mai trebui incluse aici, ca să vă ajute să comunicați mai bine experiența dvs.? Niciuna.