Descrierea experientei:

Pe ultima sută de metri

(Viziunea pe patul morții bunicului)

Nimeni nu m-a anunțat că starea bunicului s-a înrăutățit. Știam că este la azilul Syre. Îl vizitasem înainte de a pleca din oraș (asta a fost în 1974), pentru că știam că voi fi plecată mult timp. Atunci părea să aibă o stare de sănătate destul de bună. Întotdeauna a fost înalt și zvelt. Prietenii îi spuneau ”Slim”. Avea emfizem pulmonar, dar nu se simțea mai rău decât deobicei. Adesea se simțea vlăguit, și dormea mult. Nu mi-am dat seama că starea lui se poate schimba rapid. Poate că nici n-am vrut să mă gândesc la asta.

Într-o dimineață m-am trezit după ce am avut un vis tulburător. Trebuia să mă trezesc devreme pentru că era rândul meu să fac treabă în bucătărie. Colega mea de cameră îmi era prietenă. Era trezită și scria. Eu eram atât de tulburată de visul meu, încât simțeam nevoia să povestesc cuiva.

"Brooke" - am șoptit. Am nevoie să vorbesc cu tine. Te superi dacă vin lângă tine?

M-am așezat pe patul ei, și i-am povestit visul. Ea e o tipă inteligentă, specializarea ei fiind sociologia. Mă gândeam că mă poate ajuta să înțeleg, sau cel puțin să-mi fie prietenă și să-mi dea o îmbrățișare. Eram îngrozită de vis.

Visul a început cu mine mergând pe un drum, într-un loc foarte întunecat. Aveam senzația de umbre pe ambele părți. Pe măsură ce înaintam, aveam senzația că sunt și alții în jurul meu. O umbră s-a separat de întuneric la stânga mea. Simțeam că e o persoană, dar nu puteam s-o văd, sau s-o definesc. Vocea era masculină și familiară, dar nu puteam s-o localizez. ”Trebuie să ne grăbim!” Umbra mi-a spus că trebuie să mergem mai repede și să rămânem pe drumul acela. Vedeam și alte umbre cu contururi vagi care treceau pe lângă noi. Pe unele le simțeam de parcă spuneau ”Nu vreau să fac asta!” Altele erau foarte fericite că fac drumul acesta. Unele erau nerăbdătoare, altele ezitau. Cele care mă îngrijorau cel mai tare erau umbrele deformate și foarte speriate. Așa cum le simțeam eu, nu păreau foarte drăguțe sau bune, o spun cu părere de rău.

Umbra înaltă din lateralul meu nu-mi dădea niciun sentiment specific, cu excepția grabei de a ajunge unde avea de mers. În scurt timp am văzut o lumină în fața noastră. Atunci mi-am dat seama că suntem într-un tunel, sau ceva de genul. Marginile nu păreau să fie foarte bine definite sau solide. (Acum îmi aduc aminte. Nu citisem niciodată nimic despre experiențele la limita dintre viață și moarte. Se scrisese despre așa ceva în perioada aceea? Nu știu. Astfel că nu eram familiarizată cu viziunile experiențelor dintre viață și moarte, etc). Silueta din lateralul meu a început să mă grăbească ”Repede! Repede! Trebuie să ajung acolo”

Ajungeam din ce în ce mai aproape de lumină. Am început să simt căldură, și sentimentul că sunt atrasă de ea. Ar fi prea banal să spun că pur și simplu ”știam” că dacă aș ajunge la acea lumină, totul ar fi bine. Era tot ce iubim noi, înfășurat în lumină. Era sentimentul de acasă, de familie, de încurajare și iubire. Era sentimentul de apartenență pe care nu l-am mai avut niciodată de atunci. Apoi umbra s-a oprit brusc. Nu ajunseserăm la capăt, și atât noi cât și lumina ne-am oprit. ”De ce?” Am întrebat. ”Trebuie să te întorci acum” - a spus blând silueta, ”Nu poți rămâne”. Îi simțeam tristețea pentru că trebuie să-mi spună asta, dar a fost repede înlocuită cu Bucurie, pe măsură ce se deplasa înainte. Am fost trezită brusc, eram în pat. A fost un vis. Nu puteam să-mi iau gândul de la el.

M-a ajutat puțin să-i povestesc la Brooke. M-am simțit mai puțin deconectată. Așa cum i-am spus și ei, ”Mă simt ca și când am pierdut ceva prețios. N-am putut să rămân, și sunt foarte nefericită din cauza asta”. A râs, și mi-a spus ”Draga mea, e doar un vis!”

M-am dus în bucătărie să-mi fac treaba. Ștergând blatul, mă gândeam la silueta din vis. Ce putea să însemne? M-am uitat în sus, și Barbara W. stătea în ușa bucătăriei. Ea era șefa, și era foarte apropiată de mine. După fața ei, mi-am dat seama că e îngrijorată. ”O, doamne, e bunicul, nu-i așa?” Ea a dat din cap cu tristețe. Dintr-o dată visul a căpătat însemnătate. Bunicul era mort. Silueta aceea slabă era a lui! Poate că nu am vrut să mă gândesc că era el. Cine știe? El a plecat, și cumva eu l-am condus pe ultimul drum. Cum a fost posibil? Nu știu, dar nu m-am îndoit nicio clipă că așa a fost.

În ultimii ani m-am tot gândit la asta. Cred că am avut o legătură așa de puternică încât a putut să mă ia cu el pe ultimul drum. Cred cu adevărat că s-a întâmplat. Nu a fost un vis. Am tot citit povestiri despre experiențe la limita dintre moarte și viață, și se potrivesc cu ce am trăit eu. Deși nu am citit niciunde despre oameni care să conducă pe cineva prin tunel, sau despre sentimentele acelea de ezitare pe care le aveau unii. Oare ce era cu cei cărora le era teamă? Cum putea să le fie teamă, când lumina era atât de bună? Nu simțeau aceleași lucruri pe care le simțeam și eu? Oare nu vedeau tot o lumină albă care-i atrăgea, la fel ca pe mine? Ce vedeau ei? Încă mă îngrijorează acele suflete necăjite. Știu că bunicul era fericit, și asta mă liniștește. Abia aștept să mi se permită să mă întorc în locul acela.

Informații generale:

Genul: Femeie.