Aveam aproape 19 ani. Eram studenta la un colegiul din New York City. Duceam o viata cit de cit normala. Eram o adolescenta obisnuita care traia la oras, si eram destul de multumita de viata. Datorita felului in care fusesem crescuta eram un pic cam naiva. Faceam parte din diferite grupuri de calatorie si alte activitati. Familia era de origine austro ungara si era destul de instarita, nu eram prea religiosi in familie, dar tineam la comportamentul moral. Sint prima generatie de Americanca si am crescut pe cit cu putinta in stilul de viata American.

Era o noapte rece de iarna si ma aflam la petrecerea unor prieteni care tocmai se mutasera intr-un nou apartament. Afara se intunecase deja si era cam minus 7 grade iar bintul rece batea destul de puternic. Nu mai stiam cit era ceasul caci ma preocupa gindul cum sa ajung mai repede la apartamentul meu din centru fara sa inghet de frig, caci eram studenta saraca si nu-mi permiteam sa iau taximetrul. Voiam sa ma descurc singura fara sa fiu o povara financiara pentru parinti. Era prea tirziu pentru a lua autobuzul si era prea scump sa iau un taxi. Prietena unui prieten avea un Volkswagen. Ea locuia cam la citeva strazi de mine si m-a intrebat daca voiam sa ma ia in masina ei. Am zis da!

Pe cind ne pregateam de plecare, mi-am dat seama ca vom fi 7 persoane in aceasta masina mica. Dar cu mintea mea de adolescenta mi-am zis ca e ok. In definitiv nu era decit un drum scurt pina acasa. 3 persoane stateau in spate iar o fata statea de-a curmezisul in bratele lor. Eu eram in fata, intre sofer si alt pasager, stateam aproape pe cutia de viteze. Soferul s-a hotarit sa o ia pe stada 11 din centru. Acest bulevard se aseamana cu Park Avenue; are doua linii si una la mijloc. Totul mi se parea cit se poate de normal, soferul conducea cam cu 35 km la ora ca sa prinda toate semafoarele verzi de pe strada.

Experienta

Imi aduc aminte ca ultimul indicator pe care l-am vazut a fost cel ce arata strada 52 sau 53. Chiar in timp ce ne apropiam de intersectia urmatoare, am vazut o masina mare, neagra care venea in mare viteza pe strada 11 si era cam la 20 m de noi. Mi-am dat seama ca mergea in sens opus, caci strada avea un singur sens. Tocmai am intors capul sa-i spun soferului ce se intimpla si am vazut pe fata lui o privire de groaza. Chiar si azi cind inchid ochii ii vad expresia pe fata. A stiut imediat ca nu putea sa faca nimic in fata acestei situatii. Am stiut ca vom avea un accident si am intors din nou capul ca sa vad ce se intimpla. Nu mai era timp ca sa ma tin de ceva. Am auzit bubuitura de lovire, zgomotul metalului ce se strivea si a unui geam ce s-a spart, apoi totul in jur s-a intunecat.

Nu este greu sa descriu. Nu simteam nici o senzatie care sa vina spre mine sau de la mine. Nu stiu cum s-o numesc altfel decit ca un intuneric total, un nimic pur si simplu. Era ca si cum ai fi anesteziat total dar asa dintr-o data, nu incetul cu incetul. Era ca si cum o vopsea neagra se scursese pe un geam, cu mare repeziciune. Nu aveam sentimentul timpului sau al spatiului. Nu aveam capacitatea de a gindi sau a judeca. Era pur si simplu un nimic. Nu eram eu, nu era un loc anume. Este greu de pus in cuvinte.

Nu stiu cit timp a durat acea senzatie. Nu aveam notiunea de timp. Apoi am simtit ca se intimpla ceva cu mine. Am simtit cum ma afundam in ceea ce as numi apa grea neagra si am simtit ca ma sufocam si ca respiratia imi era sugrumata din piept si nu puteam respira.

Cumva am stiut ca asta era legat de moartea mea. Apa grea neagra nu era de fapt neagra. Era o culoare care nu exista. Era intunecat si straniu. Niciodata nu am mai vazut acea culoare, atit inainte cit si dupa trairea avuta.

In acel moment am fost capabila sa judec si m-a lovit o panica de nedescris. Am stiut instinctiv ca daca nu incercam sa inot cu viteza in sus si sa-mi scot capul deasupra acelei ape grele negre ca m-as fi inecat si as fi ramas acolo pentru totdeauna. Am avut sentimentul ca eram la o mare adincime in acea apa sau substanta. Am fost ingrozita ca voi ramine acolo in acel loc sau stare, daca nu voi reusi sa ies de acolo. Asa ca, mi-am folosit toata energia si concentratia ca sa inot in sus spre aer cit puteam de repede. Era ca o lupta foarte obositoare si am simtit ca a durat foarte mult timp si am inotat in zadar. Nici un moment nu am avut sentimentul ca sint pe cale de a iesi la liman. Dar nu m-am dat batuta si am continuat sa inot in directia pe care am simtit in mod instinctiv ca trebuie sa fie undeva in sus. Nu am avut sentimentul ca directia era gresita si nici nu m-am gindit la asta. Habar nu am cum am stiut ca trebuia sa merg in sus.

Apoi, dintr-o data, am auzit voci in jurul meu. Era ca si cum cineva mi-ar fi dat drumul la auz. Alte simturi nu mai aveam. Auzeam niste voci, si atit. Nu vedeam nimic, nu simteam nici o atingere sau diferenta de temperatura sau vreo durere. Imi aduc aminte foarte bine ce spuneau acele voci. Spre exemplu cineva zicea: este libera pe partea aceea? Grabiti, scoateti-o ACUM!!! Vai ce rau arde aici! O mare panica, am auzit vocea prietenei mele strigind dar nu auzeam ce zice, o multime de voci barbatesti dind ordine. Totul era de groaza. Dar mai bine asa. M-am simtit usurata, dar vedeam inca apa neagra la picioarele mele, era ca si cum fusesem ridicata in aer si ascultam acele voci care incepusera sa se auda tot mai incet, ca o muzica in surdina. Nu inteleg de ce dar vedeam cum imi atirnau picioarele in timp ce eu ma aflam sus in aer, deasupra apei. Vedeam partea de jos a unei camasi albe care-mi ajungea pina la glezne. Ma uitam in continu la ea dar parea ca momentul de groaza trecuse atita timp cit tineam distanta de acea apa. Vedeam, dar nu cu ochii fizici. Nici asta nu pot explica cum se intimpla. Ca un vis, dar de fapt nu se asemana cu un vis de loc.

Apoi a fost ca si cum a sarit timpul. Nu stiu ce s-a intimplat dar am auzit o voce de barbat spunind, cade, cade si iarasi am iesit din corp. Din nou am fost trintita in acea apa neagra. Din nou nu mai puteam vedea si auzi nimic. Nu am mai simtit apa, si eram recunoscatoare pentru asta. Din nou, am pierdut notiunea de timp. Cred ca nici nu-mi dadusem seama ca vorbeau de mine. Dar ma fascina cele auzite. Nu aveam nici un sentiment sau opinie cu privire la ce se intimpla in jurul meu.

Din nou mi-a revenit auzul si auzeam cele ce se spuneau. Stiam ca nu mai eram in masina, ci undeva in alta parte. O auzeam pe prietena mea. Parea ca era undeva aproape. Vorbeau despre cine ar trebui contactat.

Am auzit o voce barbateasca zicind, E draguta, ce-i cu ea? A murit?. Vocea parea sa nu faca prea mult sens si nu eram sigura ce spunea, si nici nu imi pasa. Auzeam voci in masina de urgenta si pe prietena mea care tipa la ei si zicea ca mama ei e judecatoare si o sa-i dea in judecata pe toti. Atunci am intrat in panica caci am stiut ca vorbesc despre mine. Am incercat sa vorbesc, sa ma misc, sa tip orice, numai sa le spun ca ii auzeam si eram acolo, vie. Dar nu puteam decit sa ascult. M-am ingrozit la gindul ca ma pot ingropa de vie si apoi am cazut din nou in acel nimic.

Urmatorul lucru pe care mi-l amintesc este cum m-am trezit in aceasta camera mare si alba. Un politist de la departamentul din New York statea deasupra mea si-mi zicea ai avut al dracului de noroc, fetito Am mai vazut un baiat de virsta mea foate dragut si o alta persoana ce era legata in jacheta de siguranta. Apoi nu-mi mai amintesc de nimic timp de citeva luni iar dupa aceea mi s-a spus ce se intimplase cu mine.

Fusesem intr-adevar intr-un accident. Am fost pronuntata moarta si apoi resucitata. Pieptul prietenei mele era rupt. Ceilalti din masina au scapat nevatamati. Ni s-a spus ca din cauza ca eram asa de ingesuiti in masina nu am avut asa de mari rani. Soferul din masina neagra venise cu o viteza de 75 km la oara (pe stada de pietoni, nu autostrada) si nici nu pusese frina cind a intrat din plin in masina unde ma aflam. Am fost partial aruncata prin parbrizul masinii dar intepenisem in geam. Mina mea rupsese volanul in doua si eram intortocheata in masina facuta armonica, nu stiau cum sa ma scoata.

Pompierii m-au scos cu greu de acolo. Masina alunecase pe sosea si intrase cu viteza intr-un stilp electric. Curgea benzina de la ambele masini. Pe sosea erau fire ce aruncau scintei. Vocile ce le auzisem erau reale, ei intr-adevar incercau sa ma scoata inainte de a lua masina foc.

Am fost scoasa din masina si dusa intr-un bar din apropiere si fusesem pusa pe masa in timp ce asteptau salvarea. Acolo era un tip beat care intrebase daca murisem. Ambulanta a venit si m-a dus la spital iar pe drum mi se oprise inima. Prietena mea strigase la ei ca-i da in judecata, ea a fost tot timpul cu mine in ambulanta.

Nimeni nu-si mai aminteste de politistul inalt si musculos sau de persoana care avea jacheta de siguranta pe el. Baiatul dragut pe care-l vazusem era prietenul meu. Nu stiu de ce nu l-am recunoscut. De fapt nu stiam nici cine sint eu pentru mult timp. Nici acum nu stiu daca el era acolo in spital sau l-am vazut mai tirziu. Dar am stiut ca sint in siguranta si ca eram in viata.

Ce a insemnat pentru viata mea aceasta experienta

Difficil de raspuns. A insemnat lucruri diferite in anumite situatii din viata. Pe atunci aveam 19 ani. Acum am 38. Nu stiu cit de mult mi s-a schimbat parerea despre cele traite atunci. Ceea ce stiu este ca la 19 ani mi se parea ca voi trai vesnic. Dupa accident am stiut ca nimeni nu traieste vesnic asa cum credeam inainte. Apoi am ramas cu multa frica mai ales de masini in mers si de avioane sau autobuze unde stiam ca nu eram in controlul vehicolului.

Si acum mi-e teama de inaltimi si de zburat. Iar cind sint foarte obosita intru in panica cind conduc. Oricind vad o masina cum merge cu viteza pe partea din dreapta a masinii am o teama enorma indifferent daca eu conduc sau sint pasager. Acum, cind sint foarte obosita nu mai conduc.

Inainte de a avea acea traire credeam ceea ce mi se spusese despre Dumnezeu, ca nu exista si ca oamenii de stiinta au dreptate. Ca atunci cind murim nimic nu mai exista dincolo. Am ramas pentru multa timp ferma in aceasta convingere si multi ani am trait din plin cu gindul ca viata avea o mare valoare. Voiam sa traiesc si sa nu scap nici o experienta de viata pentru ca credeam ca viata aceasta este tot ce avem. Acum sint cu mult mai atenta la felul cum imi duc viata.

Cu timpul m-am mai maturizat si vreau sa cred ca exista viata dupa moarte si am studiat multe religii principale pentru a afla niste raspunsuri. Nu atit de mult pentru mine cit pentru copilul meu. Nu vreau ca ea sa fie un nimic dupa ce nu va mai fi. Este atit de deosebita! Nu pot sa cred ca un spirit atit de luminos ca ea poate fi aici acum iar peste un minut este posibil sa nu mai ramina nici o urma din ea. Acest lucru ma pune mult pe ginduri. Nu am vrut sa am copii inainte de a avea niste raspunsuri cu privire la viata dupa moarte, dar citeodata unele lucruri se intimpla in viata noastra si nu le putem controla.

O parte din mine crede inca ca sintem un experiment dintr-un laborator care se numese Pamintul. Traim si apoi murim. Nu vreau ca asta sa fie tot adevarul dar n-am de ales. Va trebui sa astept sa vad ce se va intimpla atunci cind voi pleca definitiv in cea lume.